Confirmare de participare (semnată şi parafată de preşedintele Filialei Bacău a Uniunii Artiştilor Plastici din România): 37 de artişti fotografi, 4 profesionişti, membri ai UAP, 16 discipoli ai maestrului Ioan Viorel Coja, 2 independenţi, 10 membri ai Asociaţiei Pasionaţilor de Fotografie şi 4 membri ai Studioului de Fotografie de la Colegiul Naţional „George Apostu”.

Ei sunt – după cum a afirmat Viorel Cojan (curatorul expoziţiei) – „crema la crema” fotografilor din Bacău, afirmaţie confirmată şi de Carmen Poenaru, preşedinte al Filialei Bacău a Uniunii Artiştilor Plastici, gazda evenimentului. Vineri seara, la Galeriile „Frunzetti”, a avut loc deschiderea Salonului Anual de Artă Fotografică, o sărbătoare a imaginii, a aparatului de fotografiat, a fotografilor.

Sala de expoziţii a fost efectiv neîncăpătoare faţă de numărul mare de participanţi: artiştii fotografi sunt o mare familie. Nume mari pe simeze: Ioan Viorel Cojan, primul fotograf din Bacău membru al UAP, iniţiatorul Salonului şi mentorul de ani şi ani ai multor aspiranţi la gloria stăpânirii „ochiului magic”, Romeo Mărăndici, celebrul fotograf, devenit „marca Mărăndici”, Victor Eugen Mihai (VEM) – un caricaturist fotograf, Ioan Burlacu (UAP – singurul artist plastic băcăuan pe simezele Salonului, Valentin Sarca (UAP Bucureşti), Ovidiu Ungureanu (UAP Bacău), Cristian Macovei (UAP), fiul mai celebrului său tată – Dumitru Macovei, artist plastic, Cristian Broşu, soţii Anca şi Alin Leancă, Liviu Maftei (singurul foto-reporter profesionist prezent la Salon), Doru Maftei, fiul lui Liviu, absolvent al Facultăţii de Teatru de la Iaşi, debutant la Salon, şi multe alte nume cum ar fi Georgiana Barcan, Ioana Mardare, Mia Nazarie, Doru Vântu, Maria Vlad, Iulian Păscăluţă, Gabriela Drăgoi, Ovidiu Ronin, Cătălin Niţu, Lucian Popa.

Ca la marele Saloane de fotografie, maestrul Cojan, cu generozitatea-i cunoscută, cu profesionalism, cu dragoste, i-a prezentat publicului pe toţi, punctând traseul profesional, punctele forte ale fiecăruia, accentuând pe talentul lor, pe munca şi tenacitatea fiecăruia pentru descoperirea secretelor aparatului de fotografiat, astfel ca imaginea să surprindă şi să impresioneze prin mesaj privitorul.

Adrian Măcincă, un artist nonconformist, şi el un pasionat de fotografie, a creat Asociaţia Pasionaţilor de Fotografie, iar o parte din membrii ei au expus în Salon, la invitaţia lui Viorel Cojan, cum a procedat şi cu mai tinerii aspiranţi de la Studioul de Fotografie de la CN de Artă „George Apostu”.

„Aici, în această seară, avem pe simeze un antidot pentru tot ceea ce este urât, neprietenos,, pentru tot ce ne poate despărţi, reunit de o deviză care ne reprezintă «Fotografia salvează România». L-am lansat în ideea că fotografia este ceva care ne poate uni, că ne poate face să gândim la unison la o lume în care raţiunea şi prietenia pot depăşi răul care ne înconjoară. Am mai vrut să arătăm că fotografii sunt o voce, au ceva de comunicat, de spus lumii prin imagine şi mesaj.

În întreaga lume, fotografii au acest spirit de solidaritate, de a se întâlni, de a fi mândri că fac parte din această minunată breaslă artistică, că practică o artă care s-a născut dintr-o disperare a certitudinii. Fotografia are ambiţia de a trece de la comoditatea surprinderii clipei la transmiterea unui mesaj, a unei atitudini, de a surprinde ceva din personalitatea autorului, de aceea a pune o fotografie pe un perete, la un Salon, este un act de curaj, de temeritate, deoarece acest gest înseamnă să te dezvălui celorlalţi, să araţi cine eşti, ce poţi şi cât de departe poţi să ajungi.

1 de 15

Acesta a fost şi crezul meu când am deschis Salonul Anual de Artă Fotografică din Bacău. Priviţi şi vedeţi dacă am reuşit!”, a spus Viorel Cojan participanţilor la vernisaj. Nu au fost cuvinte de complezenţă, ci un adevărat program-manifest transmis de un om care toată viaţa şi-a dedicat-o fotografiei, fiind, în acelaşi timp, şi un mare animator, descoperitor de talente, un îndrumător şi un prieten al celor îndrăgostiţi de această artă. Pentru a descoperi esenţa demonstraţiei lui Ioan Viorel Cojan, intraţi la Galeriile „Frunzetti”, expoziţia este deschisă până pe 22 octombrie.

Foto: Romeo Mărăndici

Am scris un text cu acest titlu, gândit ca o scurtă confesiune, pentru „Jurnalul unui teatru de provincie”, apărut cu prilejul sărbătoririi teatrului băcăuan. Care, iată, a împlinit rotunda vârstă de șaptezeci de ani. Reiau un fragment din cele spuse acolo.

Cuvântul teatru a intrat foarte devreme în existența mea. Cred că nu împlinisem cinci ani când l-am auzit prima dată, desigur neștiind ce înseamnă. Dar întâmplarea are partea ei interesantă (și amuzantă), oarecum premonitorie, așa că am s-o istorisesc în câteva cuvinte. Părinții mei locuiau în gazdă la o doamnă care se numea Țopa, nu altcineva decât mama vitregă a marii actrițe Sorana Țopa (care s-a retras definitv de pe scenă, la instaurarea regimului comunist).

Bătrâna doamnă era văduvă și avea o casă mare și frumoasă, în târgușorul Podu Turcului, chiar vizavi de școala unde mama era învățătoare. Iar eu, când nu mă țineam după ea, la orele de curs (stând cât de cuminte eram eu în stare, și nu prea eram), îmi făceam de treabă prin odaia gazdei noastre, care era croitoreasă. Adică dădeam iama prin cârpe, luam câte o bucată de material și mi-l aranjam în fel și chip în fața oglinzii, apoi defilam prin încăpere, ca la o paradă a modei, mă rog, imaginând un mic spectacol. Așa că doamna Țopa i-a zis într-o bună zi mamei: „Mica (de la Carmenica) o să se facă artistă”! Și-i povestea cum a văzut-o ea pe scenă, la teatrul cel mare din București, pe Sorana. Mamei i-a rămas ceva în cap de atunci și, cum ne-am mutat la Bacău, când am început eu să merg la grădiniță, mă căra cu ea la toate repetițiile ansamblurilor artistice din care făcea parte. Și tot cu ea am fost pentru prima oară la teatru, pentru ca, mai târziu, să devin o spectatoare pasionată.

Cuvântul teatru începuse, așadar, să se umple de conținut, pentru că vedeam cu ochii mei ce se petrece în cutia aceea magică, pe scenă. Și, da, multă vreme mi-am dorit să urc și eu acolo, să fiu actriță. Îmi plăcea să recit și participam la toate concursurile școlare, la serbări de tot felul, am urmat cursurile Școlii Populare de Artă, avându-l profesor pe minunatul domn Ghelu, am jucat teatru în liceu, făcând parte dintr-o echipă de „teatraliști”. N-am ajuns însă să dau examen la Institutul de Teatru, fiindcă m-am analizat cu un spirit foarte critic și mi-a displăcut rezultatul (mi-am găsit multe defecte, și, în plus, nu scăpam de un exagerat simț al ridicolului), așa că m-am îndreptat spre Facultatea de Litere.

În timpul căreia nu am renunțat la iubirea de teatru, dimpotrivă, am jucat în niște mici producții studențești dar, mai cu seamă, am văzut o mulțime de spectacole, frecventând cam toate teatrele bucureștene. În plus, am citit și toată bibliografia de la Facultatea de Teatrologie-Filmologie, unde aveam niște prietene, așa că m-am pregătit temeinic pentru ce avem de gând să fac, să lucrez în presa culturală și să scriu despre teatru.

Am povestit toate acestea ca o mărturie a strânsei mele legături cu teatrul, una profundă, aproape intimă, pentru că l-am cunoscut din interior, atâta timp cât am fost secretar literar. De aceea, despre teatrul băcăuan, cu care am strânse legături sentimentale, n-am scris niciodată cu răceala cronicarului, dând verdicte. Nici nu agreez, de altfel, acest tip de critic teatral. Eu am relații de amiciție cu mulți dintre profesioniștii acestui teatru, iar din scrisul meu transpare această empatie. Sunt însă și cazuri când trebuie să fiu mai severă, iar asta îmi produce multă mâhnire, așa vrea să se știe că nu am nicio satisfacție când semnalez aspectele precare, nereușite dintr-un spectacol. Fiindcă pentru mine teatrul înseamnă bucurie, mersul la o premieră, sărbătoare, și cel mai mult îmi place să transmit această senzație de plinătate, să-i contaminez și pe alții de iubirea mea pentru teatru. Care mi-a împlinit și mi-a colorat frumos viața.

Istoria vocației sfântului Francisc din Assisi continuă să se facă auzită și în vremurile noastre. Probabil sunteți familiarizați cu ea. Francisc avea ambiții tipic cavalerești, de câștigare a popularității în orașul său, Assisi, dorind să-și confirme poziția socială de fiu al unui negustor înstărit. Dar în urma întâlnirii cu un lepros, Dumnezeu l-a pus în fața celor mai adânci frici personale pentru a-și înțelege propria dependență totală de Dumnezeu. Harul divin l-a făcut pe Francisc să renunțe la toate posesiunile sale, renunțare care i-a oferit lui Dumnezeu spațiu pentru a lucra mai departe în viața lui Francisc.
În evanghelia de astăzi avem o relatare similară, cu un sfârșit puțin diferit. Un om este dornic să obțină viața veșnică. A respectat cu strictețe poruncile lui Dumnezeu, așa că acum Isus îi propune o alegere radicală: să vândă totul și să dea săracilor, ca semn al dependenței totale de Dumnezeu. Din păcate, omul se îndepărtează, pentru că avea multe bogății.
Replica lui Isus este șocantă pentru discipolii săi. Cei mai mulți dintre evreii acelor vremuri considerau bogăția o binecuvântare, o garanție că Dumnezeu este de partea ta. Dar Isus spune: „Cât de greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu cei care au bogății”. Isus evidențiază acest obstacol printr-o exagerare: „Mai ușor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu”. Problema este că posesiunile pot atât de ușor să ne posede, ne pot ademeni cu gândul că nu avem nevoie de Dumnezeu. Esențialul este că numai Dumnezeu poate face imposibilul; o autentică urmare a lui Cristos și viața veșnică sunt darul lui Dumnezeu, iar noi trebuie să ne deschidem harului și ajutorului său.
Este o realitate faptul că oamenii se înscriu într-un spectru larg, de la foarte bogați la foarte săraci. Dar trebuie să înțelegem că omul bogat din acest fragment evanghelic ne reprezintă pe fiecare. Acest text este în esență o istorie a vocației, indiferent de starea socială, de averea deținută sau de renunțările făcute. Calea spre împărăția lui Dumnezeu rămâne aceeași: ascultarea învățăturii lui Isus și deschiderea noastră spre puterea lui Dumnezeu. Pentru unii poate părea ca forțarea unei cămile prin urechea unui ac, dar la Dumnezeu nimic nu este imposibil.

Pr. Cojan Marius,
CN Catolic „Sfântul Iosif” Bacău

Evanghelia acestei duminici ne prezintă una dintre acele pilde magistrale- Pilda Semănătorului, pe care Iisus Însuşi ne-o tălmăceşte şi prin care El ilustrează soarta pe care o are Cuvântul Lui în sufletele oamenilor. Cuvintele Domnului sunt bine alese şi surprind o realitate valabilă şi pentru prezent : „Iată, semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut şi au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun şi a dat rod: un grăunte a dat o sută, altul, şaizeci, şi altul, treizeci. Cine are urechi de auzit să audă” (Matei 13:3-9).
Din pildă reiese că numai a patra parte din sămânţa cuvântului evanghelic aduce în suflete rodul aşteptat de Dumnezeu şi anume, sămânţa căzută în pământul cel bun, adică în inima bună şi curată care auzind îl păstrează şi-l cultivă cu sfinţenie şi cu răbdare.
Din cauza neînţelegerii Cuvântului, sămânţa căzută lângă drum nu are nici o relaţie cu pământul. Sămânţa însă căzută pe stâncă se pare că are o relaţie cu Cuvântul: “Sămânţa căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, şi-l primeşte îndată cu bucurie” . Persoana dată şi-a deschis inima la Cuvânt şi l-a primit dar nu este păstrat şi ascultat în inima acestei persoane. Dar atunci când vin necazuri şi prigoniri, din pricina Cuvântului în inima omului apare o contradicţie faţă de Cuvânt şi se leapădă îndată de el.
Atunci când pămăntul este bun şi sămânţa căzută în el prinde rădăcină, Cel Rău va încerca să înece Cuvântul înconjurându-l cu grijile veacului acestuia şi cu înşelăciunea bogăţiilor. Un Cuvânt înţeles şi acceptat poate fi înecat de focalizarea noastră pe lucruri pe care le mănâncă rugina şi moliile şi pe care le sapă şi le fură hoţii.
Singura categorie de pământ care are o relaţie cu sămânţa este pământul bun – inima care primeşte Cuvântul şi-L înţelege şi continuă să rămână în Voia lui Dumnezeu, aduce roade pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Fiecare om se poate încadra în anumite momente ale vieţii într-una din aceste patru categorii de pământ.
Cu învăţătura Evangheliei nu putem umbla ca şi cu un lucru fără preţ, care poate fi neglijat şi pus oricum şi oriunde. În faţa pericolului tot mai ameninţător pe care îl prezintă reducerea fericirii la plăcerile oferite de o bunăstare temporară, singurul remediu este trăirea conştientă în lumina destinului nostru ultim. Să ne rezervăm în fiecare zi câteva minute în care să convorbim prin rugăciune cu Dumnezeu, care ne va arăta ce avem de făcut pentru ca sămânţa cuvântului Său să se dezvolte nestânjenită în viaţa noastră.
Merită să reţinem încă un lucru important din Pilda Semănătorului: Dumnezeu ne iubeşte la fel, neselectiv, oferindu-ne aceleaşi seminţe ale adevărului indiferent de calitatea “pământului” din care este alcătuita inima noastră. Noi însă ne comportam diferit faţă de Evanghelie. Şi aceasta fie spre pierzarea , fie spre mântuirea noastră.

Pr.Liviu Burlacu
Centrul “Izvorul Tămăduirii”-Bacău