Pe 11 ianuarie, se sărbătoreşte Ziua Naţională a Artei Fotografice, care coincide cu ziua în care s-a născut primul fotograf al României, Carol Popp de Szathmary (1821 – 1887). Prima fotografie executată de Szathmary a fost în 1848. Artistul mai deţine câteva recorduri: a fost primul fotograf de artă şi documentarist al Regatului Român, pictorul Curţii Regale şi fotograful oficial al regelui Carol I, a fost primul fotoreporter de război din lume, cu fotografii din timpul Războiului Crimeii, de numele lui se leagă şi prima fotografie panoramică din România.
Ziua Naţională a Artei Fotografice este sărbătorită de toţi fotografii din România, de Asociaţia Artiştilor Fotografi, prin diferite manifestări culturale, cum sunt expoziţiile, saloanele de fotografie, concursuri etc., la care participă mii de fotografi amatori, fotoreporteri, artişti vizuali.
Cu această ocazie, vă prezentăm un interviu cu Ovidiu Ungureanu, unul dintre cei mai titraţi artişti vizuali din Bacău, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, Filiala Bacău, cu o extraordinară biografie. În acest interviu vi-l prezentăm pe Ovidiu Ungureanu aşa cum nu l-aţi mai cunoscut: navigator pe mările şi oceanele lumii, la bordul mai multor nave, însoţit permanent de prietenul lui cel mai drag – aparatul de fotografiat. Îl cunoaşte multă lume, îi cunoaşte traseul profesional, interesantele lui proiecte culturale, fondatorul celui mai modern studio profesionist foto-video din Bacău, Chromatique, un om deschis la dialog, generos. Vorbeşte mai puţin despre el şi mai mult despre fotografie, ca artă şi purtătoare a memoriei lumii.
– Ovidiu, prima întrebare care ţine de curiozitatea reporterului: de ce fotografie şi când ai apăsat prima dată pe declanşator?
– A fost la Casa Pionierilor, pe la 10 ani. Nemaifiind locuri la alte cercuri, am dat peste o uşă pe care scria FOTO-VIDEO. Acasă avea fratele meu, Sorin, un aparat SMENA şi unul de mărit, deci eram familiarizat cât de cât. După un timp, drumurile noastre s-au despărţit, el a devenit pilot de aviaţie, a zburat mult pe MIG 21, iar eu am ajuns navigator după terminarea Liceului de Marină din Constanţa, ulterior cadet radiotelegrafist şi timonier. Nouă ani am navigat pe mările şi oceanele lumii, pe nave civile, de pasageri, comerciale şi de cercetare. Am avut norocul să ajung şi la cei doi poli, respectiv Polul Nord şi Polul Sud, o experienţă extraordinară, nelipsindu-mi de la gât, sau din buzunar, aparatul de fotografiat.
Polul Sud şi Polul Nord, imagini recurente
– Ce înseamnă fotografia pentru tine?
– Am avut tot felul de aparate, însă când am câştigat mai mulţi bani, mi-am luat un aparat profesional şi o cameră video, care m-au ajutat să documentez zonele pe unde mergeam. Navigând, întâlneşti orizontul, locuri şi oameni pe care imediat i-am pus în relație cu aparatul de fotografiat. Au rezultat fotografii unele mai reuşite, altele mai puţin, însă fiecare a devenit un document. În definitiv, contează şi cine este în spatele aparatului, cu personalitatea şi emoţiile lui, cu preferinţe şi afinităţi. Aparatul nu vede şi nici nu merge singur, el este o prelungire a ochiului, îţi imortalizează clipa, care poate deveni inedită.
Am lucrat mult pe film cu aparate de diferite mărci, Fuji, Kodak, Minolta, ba chiar am folosit şi aparate de unică folosinţă, săpuniere, cum le spuneam eu. De regulă îmi cumpăram filme și developam în porturile unde ajungeam. Am venit acasă cu multe, foarte multe fotografii din voiajele mele, am deja început un proiect fotografic care se numește „Imagini recurente”, unde urmăresc recuperarea trecutului meu prin folosirea unor imagini realizate în anii ’90 pe peliculă, a unui jurnal de călătorie în care notam diverse informații, impresii, stări și alte obiecte simbol strânse în decursul călătoriilor mele ca navigator în jurul lumii. Având o serie de imagini ce reprezintă un echilibru al proporțiilor: apa, cerul și uscatul, în care apar cele două extremități ale Pământului: cercul Polar Nordic și cercul Polar Sudic. Acum, situația s-a schimbat dramatic.
„În aceşti ani am învăţat că arta, implicit arta fotografică, înseamnă sacrificiu, studiu, exerciţiu, responsabilitate, mai ales responsabilitatea faţă de cei din faţa obiectivului aparatului de fotografiat.”
Acele fotografii sunt unicat, sunt râvnite deoarece acele „clipe” nu mai există acum. De exemplu, Turnurile Gemene din New York, eu le am în fotografii, de pe vapor şi de pe uscat. Sau gheţarii de la cei doi poli care, acum, mulţi nu mai există. S-au topit. În 20-25 de ani, Planeta a lucrat, oamenii au lucrat. Observând situaţia actuală, se pare că este urgent nevoie să facem ceva. Este acum o îngrijorare generală cu privire la încălzirea globală.
– Este, într-adevăr, o problemă serioasă, cu implicaţii globale, dar ce putem face noi?
– Ce pot face eu? Să atenţionez cu imaginile mele de atunci şi de acolo, comparându-le cu cele de astăzi. Cred că aceasta este menirea unui fotograf, să lase fotografii document după el.
Încălzirea globală nu este un moft. Este o realitate care ne stă deasupra capului într-un fir de aţă, precum sabia lui Damocles. Adevărat, miliarde de dolari sunt cheltuiţi ca această idee să fie dusă în derizoriu, să nu apară spaima-spaimelor, că ne putem confrunta, la modul radical, cu extincţia. Apele cresc, curenţii oceanici se modifică, clima de acum este total diferită de cea de acum câteva zeci de ani. Nu, nu sunt fanatici ecologiştii care strigă, precum profeţii în deşert, că trebuie acţionat acum, în această milisecundă, pentru a limita dezastrul care deja ne paşte cu fiecare zi, cu fiecare micron în plus al găurilor din stratul de ozon. Avem tehnologii nepoluante, dar sunt bine ţinute la păstrare sau li se impun preţuri prohibitive… Giganţii din industria petrolieră, marii producători şi consumatori de cărbune, marii consumatori de energie electrică poluantă nu vor ca lumea să deschidă ochii.
Apa, care acoperă 80% din glob, alcătuiește 80% din trupurile noastre. Această apă ne va sufoca…încet, dureros, o răzbunare a Mamei Natură față de copiii care nu i-au apreciat darurile. Am uitat, ca specie, să fim recunoscători pentru ce am primit. Lipsa de recunoştinţă se concretizează în conturarea dezastrului. Beţi apă? Foarte bine… Respiraţi apă? Nu? Atunci…acţionaţi, ca să nu fie nevoie…
Reinventarea
– Ai părăsit marinăria. Care au fost motivele?
– După nouă ani am hotărât că este suficient şi am revenit acasă. A fi navigator este o meserie foarte, foarte frumoasă, spectaculoasă şi uneori periculoasă, însă ori o faci o viaţă întreagă, ori te laşi la timp, trebuie să ştii când să te laşi, cum îmi spuneau colegii mai în vârstă (lupi de mare).
Era în 1999. Adunasem nişte bani, eu am navigat când banii erau foarte buni, puteam să rămân oriunde în lumea asta, însă n-am vrut, nu eram de acolo, iar statutul de emigrant, mai ales român, nu era cel mai bun, eram puţini români atunci plecaţi, nişte ani am fost singurul român din echipaj. Eu, după Revoluţie, mi-am dat demisia din flota română, care se ducea la vale, şi am fost printre primii 20 de români care au ales să plece, să lucreze la companii străine, în Grecia, mai precis în Pireu. A fost primul meu contract pe o navă străină. Veneam dintr-o ţară gri şi deodată m-am trezit într-o lume „colorată”, eram liber ca pasărea cerului. Mă însoţea doar aparatul de fotografiat. N-a fost uşor veneam dintr-o ţară comunistă. Când m-am lăsat de marină, cu banii adunaţi, m-am reinventat, cum se spune. Acum sunt nouă ani de când sunt artist vizual, ca fotograf, fondator şi coordonator de studio, cu o echipă de producţie, după ce, la sugestia şi îndemnul domnului Ilie Boca și prietenilor artişti plastici Carmen Poenaru şi Dionis Puşcuţă, am făcut un master la Iaşi, la Facultatea de Arte Vizuale, de la Universitatea „George Enescu”. Între timp, am devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici, după ce am pus în practică mai multe proiecte artistice. Acum, la această oră, pot să spun că exist şi eu ca fotograf, ca artist vizual. Cum? Cu pasiune, cu muncă, cu foarte multă muncă, şcoală, cu sacrificii, cu seriozitate, cu un pic de talent. Mulţumesc şi lui Viorel Cojan pentru îndemn.
Copiii sunt cei mai buni şi sinceri prieteni
– Astăzi, toată lumea face fotografie pe sistem electronic, sunt arhivate şi…uitate. Puţini mai au acces la ele. Care este opinia ta cu privire la acest fenomen?
– Eu nu am abandonat fotografia pe film, fac fotografie pe film, le lucrez singur, am şi tehnica clasică, pe care o împărtăşesc oricui doreşte, uşa studioului nostru este deschisă. Peste 30 la sută din fotografiile mele sunt pe hârtie fotografică. Am proiecte pe această tehnică clasică. Unele merg în expoziţii, altele merg în colecţii private, iar multe rămân în arhiva mea. Îmi place să apelez la acele imagini, să le arăt familiei, prietenilor. Aş vrea să încheiem aşa cum am început, de la Palatul Copiilor. Eu am învăţat tehnica fotografică aici, de aceea principalii mei colaboratori sunt elevii de la cercul de jurnalism sub îndrumarea Laurei Huiban. Sunt cei mai fideli prieteni ai aparatului de fotografiat, de filmat, curioşi, deştepţi, talentaţi. De asemenea, avem colaboratori de la Colegiul Naţional „George Apostu”, câţiva şi-au făcut proiectele aici, mulţi sunt studenţi la Arte Vizuale şi vin tot la noi să-şi finalizeze lucrările de licenţă. Este o mare plăcere pentru mine, o mare responsabilitate şi o împlinire.
De Ziua Naţională a Artei Vizuale îmi face o plăcere deosebită să le urez tuturor purtătorilor de aparate de fotografiat să-şi urmeze visurile, să persevereze până ele se vor împlini. Vă doresc pace și o lumină bună în proiectele voastre fotografice.
„Îmi permit şi un sfat pentru tineri, o sugestie mai bine zis: dacă vor să performeze, trebuie să studieze, nu poţi fi pictor dacă nu studiezi, nu poţi fi artist vizual fără studii de specialitate. Studiind, pătrunzi în altă lume, ai deschise alte orizonturi, eşti umăr la umăr cu cei mai buni în domeniu, de la care înveţi şi pe care vrei să-i depăşeşti”.
Foto: Arhiva artistului Ovidiu Ungureanu
