Pe 31 martie 2026, BlackRock – cel mai mare administrator de active din lume – și Greater Manchester Pension Fund au anunțat o asociere prin care vor investi până la un miliard de lire sterline în infrastructura de asistență medicală primară a NHS-ului britanic. Sună ca un parteneriat public-privat inofensiv? Nu este. Este un mecanism clasic prin care banii contribuabililor sunt transformați în rentă perpetuă pentru investitori privați.
Schema e simplă și diabolic de eficientă: o societate mixtă cumpără sau construiește clinici moderne pentru medicii de familie și servicii NHS, apoi le închiriază pe 25 de ani. NHS și cabinetele medicale plătesc chirie indexată la inflație, revizuită la fiecare 3-5 ani. Randamente așteptate: 5-7% pe an, garantate de bugetul de stat. La finalul contractului, clădirile rămân ale investitorilor. NHS nu devine niciodată proprietar. Contribuabilii britanici vor plăti, estimativ, 1,5-2 miliarde de lire doar în chirii pentru un portofoliu de un miliard – bani care nu se mai întorc niciodată în sistem sub formă de medici, aparatură sau liste de așteptare mai scurte. Guvernul acceptă asta pentru că datoria nu apare în statisticile oficiale. E „off-balance sheet”. O contabilitate creativă care ascunde costul real: pe termen lung, finanțarea privată e mai scumpă decât dacă statul ar fi construit direct. Dar imaginea bugetară arată impecabil. Iar Wes Streeting, secretarul Sănătății, promovează entuziast „parteneriatele” – deși a primit sute de mii de lire donații de la jucători din sănătatea privată. Acesta nu e un accident. E modelul. Nu privatizezi serviciul medical în sine (încă), ci infrastructura. Pacientul rămâne „public”, dar clădirea, terenul și fluxul de bani devin private. Fiecare liră plătită în chirie e o liră care nu mai ajunge la un RMN sau la un medic.
Exact același mecanism se pune acum în mișcare și în România
Guvernul a aprobat miercuri, 29 aprilie 2026, Planul Național de Paturi 2026-2028. Rezultatul: reducerea etapizată a aproximativ 14.000 de paturi de spitalizare continuă finanțate de CNAS, începând chiar de la 1 mai. De la 116.650 de paturi contractate acum, ajungem la circa 103.000 în 2028. Motivația oficială: „optimizare”, grad de ocupare scăzut (51% la acuti, 60% la cronici), mutarea spre ambulatoriu și spitalizare de zi, corelat cu investițiile PNRR.
Sună rațional pe hârtie. Dar realitatea e alta.
Când reduci capacitatea publică în condițiile în care sistemul e deja suprasolicitat, liste de așteptare interminabile și deficit cronic de personal, nu faci „eficientizare”. Creezi un vid. Pacienții care nu mai găsesc loc în spitalul public vor migra – cei cu bani – spre clinici private. Co-plățile vor crește. Asigurările private suplimentare vor deveni tot mai atractive. Sectorul privat câștigă pacienți, venituri și influență. Sistemul public rămâne cu ce a mai rămas: cazurile grele, săracii și lista de așteptare. Nu e nevoie de vânzare directă de spitale. E suficient să tai paturile, să lași infrastructura publică să se degradeze și să lași piața să „umple golul”. Metaforic, dar exact asta înseamnă: privatizarea sănătății prin sufocarea serviciului public. Banii publici nu mai finanțează capacitate publică, ci devin motor pentru profit privat.
Și nu e doar la noi. E un trend mondial
De la fuziunile masive de spitale în SUA, unde private equity cumpără lanțuri întregi și optimizează pentru profit (nu pentru acces), la Canada și Australia unde infrastructura de sănătate e tot mai mult în mâinile fondurilor de investiții, până la India și Europa de Vest unde PPP-urile (parteneriate public-private) devin norma. Rapoartele din 2025-2026 arată un boom record al investițiilor de private equity în sănătate: peste 190 de miliarde de dolari doar anul trecut, cu accent pe spitale, centre outpatient și infrastructură predictibilă. Peste tot aceeași poveste: guvernele se plâng de datorie publică, „atrag capital privat”, promit eficiență. La final, infrastructura esențială – clădiri, paturi, echipamente – trece sub control privat. Serviciul rămâne „public” doar cu numele. Banii curg într-o singură direcție: din buzunarul contribuabilului spre buzunarul investitorului. Sănătatea nu e o marfă oarecare. Când o transformi în sursă de rentă stabilă pentru BlackRock, PHP, Assura sau oricare alt gigant, renunți la suveranitatea asupra unui drept fundamental. Nu mai e vorba de „modernizare”. E vorba de spoliere conștientă, ambalată frumos în limbaj managerial. În UK, pacienții au clinici mai noi, dar plătesc chirie pe viață pentru ele. În România, vom avea mai puține paturi publice, dar mai mulți pacienți cu portofelul deschis spre privat. Peste tot, același rezultat: sănătatea devine mai scumpă, mai inegală și mai puțin controlabilă de cetățeni. E timpul să numim lucrurile pe nume. Nu e eficientizare. E transfer de bogăție. Și dacă nu o oprim acum, peste zece ani vom plăti chirie și pentru paturile de spital pe care le-am avut cândva gratuit.
