În vremurile noului Coronavirus, avem cu toții nevoie de vești bune și de povești…nebune. La 70 de ani de la înființarea FCM Bacău sub denumirea de Dinamo Bacău, Deșteptarea îți oferă poveștile nebune ale fotbalului nostru. Totul, în așteptarea unor vești și a unor vremuri mai bune.

Cristi Popovici- FCM Bacău: o relație strânsă. La fel de strânsă la ambele capete. Cristi Popovici a debutat în A ca jucător la FCM Bacău, în 1986, pe vremea când echipa se numea Sport Club. Tot aici și-a încheiat cariera de fotbalist, în 2000. Și tot aici și-a început cariera de antrenor principal în prima ligă: în ultima etapă a campionatului 2002-2003, când, prin victoria de la Brașov, a salvat echipa de la retrogradare. De cealaltă parte, la ultimul său sezon într-un campionat de seniori, în 2012, FCM Bacău l-a avut pe bancă pe Cristi Popovici. De atunci, drumurile s-au despărțit. FCM Bacău a continuat doar la nivel de copii și juniori, iar FCM Bacău a început să adune promovări (cu FC Botoșani în A, cu Aerostar în B) și provocări: SC Bacău, Foresta, Metaloglobus, Știința Miroslava. Drumurile s-au despărțit, dar legătura a rămas la nivel afectiv. La fel de strânsă.

-Domnule Popovici, e bine acasă?

-E bine, dar nu în condițiile astea, de izolare. E bine să te mai odihnești, dar parcă e prea mult. Îmi lipsesc multe, în special fotbalul. Nu avem însă ce face, e esențial să respectăm toate reglementările impuse de Starea de Urgență, în speranța că vom ieși cu bine din această situație într-un timp relativ scurt.

-Nu vă întreb cum vă omorâți timpul în auto-izolare, ci vă propun eu un mod plăcut de a petrece vremea: povești din perioada FCM Bacău. Pentru Cristi Popovici cum a început povestea numită FCM Bacău?

-Bineînțeles, ca spectator la meciurile echipei care, în acei ani se numea Sport Club Bacău. Apoi, în calitate de copil de mingi. Ca elevi ai Liceului de Fotbal, eram trimiși pe stadion în această postură. Îi priveam pe marii jucători ai Bacăului în speranța că, într-o bună zi, le voi călca pe urme. Deh, visul oricărui copil pasionat de fotbal.

-Și, până a le călca pe urme, le-ați devenit coechipier.

-Când am intrat în vestiarul acelei echipe, la 17-18 ani, m-am simțit copleșit. Îi aveam alături pe Șoiman, Burleanu, Costel Solomon, Tismănaru. Nici nu îndrăzneam să respir. Era foarte diferit de acum, când se forțează promovarea jucătorilor tineri. În plus, pe jucătorii tineri de azi trebuie să-i tratezi ca pe niște bibelouri, să nu cumva să se spargă. Pe atunci, însă…

-Ați cărat genți, ați făcut ghetele jucătorilor mai mari?

-Ghete nu am făcut, dar genți am cărat de m-am cocoșat. Când mergeam în deplasări și ajungeam la hotel, nu așteptam să-mi spună cineva, mă duceam direct la cala autocarului și înșfăcam patru-cinci genți dintr-o dată. Ca să glumim puțin, asta era ucenicia. Serios acum, colectivul era unul deosebit. În plus, eu am avut șansa ca Puiu Tismănaru, care era o voce respectată a vestiarului, să mă ia sub aripa sa.

-Debutul în A?

-La un meci cu Oltul, la Scornicești, în primăvara lui ’86 (n.r. 25 mai 1986). Am pierdut cu 2-1. Nea Nicu Vătafu, căruia îi port un respect deosebit, mi-a oferit șansa debutului la vârsta de 18 ani.

-După care…

-După care am plecat în armată, iar când am revenit de la oaste, am fost dat la Aripile, așa cum se numea pe atunci Aerostarul, la schimb cu Petre Grigoraș. Eu am primit și o sumă de bani. Suma era măricică: vreo 30.000 lei.

-Jumătate dintr-o Dacie.

-Când am venit acasă cu atâția bani, maică-mea s-a speriat. A crezut că i-am furat: „Să-i duci imediat înapoi de unde i-ai luat, să nu te aresteze”. Am liniștit-o, spunându-i că sunt de la fotbal.

-Părinții dumneavoastră s-au opus fotbalului.

-Oho, am luat și bătaie din cauza pasiunii mele pentru fotbal. Adevărul este că învățam bine, eram olimpic la Matematică și ai mei nu concepeau să nu merg la liceu la „Pătrășcanu”, actualul „Vrănceanu”, unde profesor de Mate era vestitul Prodea, care-mi era și unchi. Mi se tot spunea că dacă voi merge la „Pătrășcanu”, mă așteaptă o carieră frumoasă, mai ales că am potențial, așa și pe dincolo. Eu însă, nu și nu, că vreau să merg la Liceul de Fotbal. Când am văzut că nu vor să mă lase, i-am amenințat: „Bine, dau examen la Pătrășcanu, cum vreți voi, dar să știți că voi preda teza goală”. S-au speriat și așa au acceptat să o cotesc spre Liceul de Fotbal. Până la urmă, s-a dovedit o alegere bună. (Izbucnește în râs) Și putem spune că, așa cum mi s-a prezis, am avut o carieră frumoasă. Numai că în fotbal…

-La început jucați vârf de atac. Cum și când v-ați reprofilat ca libero?

-Am jucat și mijlocaș, dar în special atacant. Ca vârf am fost și golgheter în Liga a III-a. Aveam tehnică bună, loveam mingea cu ambele picioarele și vedeam jocul. Pe scurt, îmi plăcea fotbalul. Ca libero am fost folosit pentru prima oară la echipa de tineret-rezerve a Sport Clubului, de Lică Șoșu, Dumnezeu să-l odihnească în pace. Lipsea libero-ul titular și m-am oferit să joc eu pe acest post. M-am descurcat bine și așa am ajuns să continui ca libero.

-V-a ajutat și bagajul pe care l-aveați ca (fost) atacant.

-Absolut. Trecutul de vârf de atac îmi permitea să anticipez cu ușurință ce va face adversarul deoarece mă gândeam că și eu aș fi ales aceeași soluție. Anticipația a fost punctul meu forte. Totodată, tehnica bună și viziunea jocului mă ajutau să ies cu mingea la picior din apărare.

-Libero-ului de factură modernă i se cerea să aibă și un profil ofensiv. Ștefănescu, Belodedici, Gică Popescu, Vivi Răchită. De altfel, cu Vivi Răchită ați fost în concurență pentru postul de libero al Stelei.

-Da, cei de la Steaua ne-au monitorizat pe noi doi în vederea unui transfer. Până la urmă, a fost ales Răchită.

-De Steaua sau, și mai bine spus, de meciurile contra Stelei se leagă multe borne importante ale carierei dumneavoastră. Până la jocurile împotriva Stelei, vă propun să facem un ocol pe la Focșani. De acord?

-De acord și… de Acord, deoarece echipa la care am fost împrumutat în 1993-’94 de Selena Bacău se numea Acord Focșani. Atunci a avut loc un schimb masiv de jucători între Selena și Acord. Am plecat eu, Bogdan, Pavel, Barabulă, Petcu, Apostol, Apetrei și au venit Bratu, Manta, Narcis Răducan, Serea și Relu Popescu. Împrumutul de un an ne-a prins bine deoarece la întoarcere, majoritatea am devenit în scurt timp titulari. Pentru mine, Focșaniul a fost o perioadă bună întrucât jucam meci de meci. Aristică Ghiță, antrenorul Focșaniului, mă simpatiza mult și-mi spunea mereu: „Bă, cum de au renunțat ăștia de la Bacău la tine, că tu ești cel mai bun libero?”. Asta-mi dădea curaj.

-Vreo poveste mai simpatică legată de Aristică Ghiță? Daniel Bogdan își amintea că, revenit peste ani la Focșani, s-a întâlnit cu Ghiță care, când i-a văzut brățara de aur de la mână, l-a luat imediat în bâză: „Ia uite, ai brățară de aur acum, ai uitat că atunci când erai portar aici purtai învelitoare de aia de la parizer la încheietură”.

-Nea Aristică Ghiță, Dumnezeu să-l ierte și pe el, era un adevărat izvor de poante, însă cu noi, care eram foarte tineri, nu prea glumea. O relație mult mai apropiată, având în vedere și diferența mai mică de vârstă, am avut în schimb cu Costel Orac. Deși avea o carieră de mare fotbalist în spate, cu meciuri la Dinamo și la echipa națională, nea Costel se comporta de parcă era colegul nostru. Se băga la rummy cu noi, era foarte apropiat și asta păstra atmosfera destinsă. Am avut multe de învățat de la el ca antrenor.

-Să continuăm cu lista antrenorilor. Nea’ Mircea Nedelcu.

-Și el plecat, din păcate, prea repede dintre noi. Lui nea’ Macea îi port un respect deosebit, deși cu el am făcut cele mai grele antrenamente din întreaga mea carieră. L-am avut prima oară ca antrenor la Aripile. Mă aprecia mult, dar, de câte ori se întâmpla să pierdem vreun meci, obișnuia să spună: „Păi cum să nu pierdem, dacă am în echipă cel mai slab libero din țară?”. O zicea, dar nu o credea, dovadă că mă păstra în echipă. Apoi, l-am avut pe nea’ Macea ca antrenor la FCM, iar cu el pe bancă am trăit cea mai mare bucurie a carierei de fotbalist: acel celebru 5-1 cu Steaua, din Ghencea. Nu pot să uit cum, după meci, Nicu Păduraru, Dumnezeu să-l ierte, se bâlbâia la interviuri când era întrebat de prima de victorie.

-De la Macea trecem la un alt antrenor care ne-a părăsit: Florin Halagian.

-În cazul său cred că mai degrabă ar trebui să vorbim despre locotenentul-major Florin Halagian. Cu Hala am simțit că fac a doua oară armata din punct de vedere al disciplinei. Țin minte că, atunci când a venit, ne-a spus: „Bă, băieți, cu mine veți avea muncă puțină și bani mulți. Totul este să nu-mi ieșiți din cuvânt”. Și nu i-am ieșit pentru că la el disciplina era literă de lege. La masă, ne era și teamă să lovim lingura de marginea farfuriei. Și cu Hala am avut o perioadă foarte fastă în planul rezultatelor, cu succesul din Cupa Ligii, cu semifinala de Cupă a României pierdută cu greu contra Rapidului antrenat de Mircea Lucescu și cu 13 meciuri la rând fără înfrângere în campionat, cedând de-abia la Dinamo, cu 1-0, când, după o bară a lui Scânteie, ei au reușit să dea golul victoriei. Cu Florin Halagian, singurul lucru neplăcut pentru mine era că nu mă lăsa să urc cu mingea la picior din apărare. Trebuia să dau în ea cât mai repede. Vorba lui: „Focul la ei”.

-Și ați mai avut o neplăcere cu Halagian.

-Penalty-ul ratat cu Steaua, da. La 0-0 în Ghencea, am ratat o lovitură de la 11 metri, șutând peste poartă. Ca și cu Dinamo, n-am dat noi gol, au dat ei, învingându-ne cu 1-0. La drept vorbind, mingea în poartă tot noi am băgat-o, dar a fost vorba de un autogol, cel al lui Axinte. Hala s-a supărat pe mine pentru ratarea penalty-ului și, o vreme, m-a terorizat, atât la antrenamente, cât și la meciuri. Ba, o perioadă, nici n-am prins echipa. Din acest punct de vedere, pot spune că penalty-ul ratat contra Stelei a reprezentat cea mai mare supărare trăită de mine ca jucător.

Alături de Cristi Ciocoiu și Gheorghe Poenaru

-Încheiem seria antrenorilor cu Gheorghe Poenaru.

-Fostul meu coechipier de la Aripile și antrenorul care, practic, mi-a netezit pașii spre antrenorat. Primul meu cronometru și primul fluier cu care îmi conduc și azi antrenamentele le-am primit noi-nouțe de la Ghiță Poenaru. Un om deosebit, căruia îi datorez multe. De altfel, el m-a convins să fac al doilea copil. I-am zis: „OK, mă pun pe treabă, dar tu mi-l botezi”. Înțelegerea a fost respectată, iar astăzi Ghiță Poenaru este nașul de botez al Cristinei și cumătrul meu.

-Aminteați de primul cronometru. Să dăm timpul înapoi, în primăvara lui 2003. Mai este o etapă de disputat, iar FCM Bacău este pe loc retrogradabil. FCM trebuie să învingă neapărat la Brașov, dar a rămas fără antrenor după ce Ilie Dumitrescu a părăsit echipa.

-Cu Brașovul trebuia să jucăm miercuri, iar luni, Ilie a plecat de la echipă, apăsat de situația creată. Dumitru Sechelariu, Dumnezeu să-l odihnească, și Gheorghe Chivorchian, doi oameni cărora le datorez foarte mult și de care mă leagă și foarte multe, au decis ca antrenorul care urma să conducă echipa la Brașov să fie ales între mine și „secundul” lui Ilie, Sorin Condurache. Seche l-ar fi preferat pe Condurache, Chivorchian pe mine. Numai că, Sorin, fie-i și lui țărâna ușoară,- uite că vorbim de atâția oameni deosebiți pe care nu-i mai avem alături – a spus că nu-și asumă responsabilitatea, presiunea fiind, într-adevăr, uriașă. Eu m-am gândit că poate fi șansa mea. Și a fost: Prunea a apărat un penalty executat de Buga și dictat în urma unui fault al lui Vali Bordeanu – că și azi le spun elevilor mei să evite alunecările în propriul careu – iar Ciocoiu a marcat golul victoriei pe final. Ne-am salvat, iar eu am rămas ca antrenor, numai că la finalul turului următor am fost înlocuit de Ionuț Lupescu. Cu Ionuț, ca și cu secundul său, Gică Mihali, am avut o relație fantastică.

În 2004, pe banca FCM Bacău

-În 2004 ați revenit ca principal pe banca FCM-ului.

-Și am trăit un meci incredibil cu Steaua, pe „Municipal”. La 2-1 eram cel mai fericit om, iar în min. 96, când Oprița a marcat golul de 2-2 eram cel mai amărât. Rămânea, totuși, satisfacția că am subordonat Steaua și că, la final, Walter Zenga m-a felicitat, spunându-mi că sunt un antrenor de mare perspectivă. Adevărul este că eu pregătisem echipa pentru toate sistemele posibile pe care le utiliza Steaua, și, de câte ori schimbau ei așezarea în timpul jocului, veneam imediat cu antidotul.

-Suntem pe final de interviu. Cei mai mari fotbaliști alături de care ați jucat și contra cărora ați jucat?

-Dintre coechipieri, îi aleg pe Puiu Tismănaru, pentru tehnica și viziunea de joc diabolică, și pe Gică Burleanu, pentru determinare și travaliu. Ca adversari, au fost mai mulți: Mutu, Lăcătuș, Luțu, Marius Niculae, dar dacă este să mă opresc la unul singur, acela e Adrian Ilie. Mereu venea cu ceva nou, foarte derutant.

-Anul acesta, FCM Bacău sărbătorește 70 de ani de la înființare și, în contextul în care noul Coronavirus o va permite, se va organiza un eveniment aniversar. Care ar fi primul om căruia i-ați strânge mâna la acest eveniment?

-Sunt mai mulți, dar mă opresc la nea’ Nicu Vătafu, omul care m-a debutat în A. Păstrez și azi de la el următoarea vorbă: „Măi cocoș, trebuie să ai gândul numai și numai la fotbal. De restul se ocupă ceilalți. De schimbat becuri se ocupă electricianul, de zugrăvit, zugravul, de instalațiile sanitare instalatorul”. I-am urmat sfatul și, ca să glumim, astăzi nu știu să bat un cui. Iar de la nea’ Mircea Nedelcu mi-a rămas o altă vorbă, pe care o spun și eu jucătorilor mei. Nea’ Macea ținea pumnul strâns cu degetul mare în sus. Și zicea: „Așa trebuie să arate cariera voastră de fotbaliști. Dacă degetul mare, care reprezintă fotbalul, e în sus, se rezolvă și toate celelalte aspecte: bani, fete, distracții, mașini etc. Dar dacă degetul e în jos, în jos se duc și celelalte”. Eu am făcut tot posibilul să țin pumnul strâns cu degetul mare în sus.

 


PUBLICITATE