Evanghelia din duminica a doua din Postul Mare ne încredinţează că, dacă vom avea puţină dragoste faţă de aproapele şi ne va păsa de sufletul lui, putem să-l aducem chiar şi în felul acesta înaintea lui Dumnezeu, iar El, care caută spre noi cu atâta iubire şi ne ascultă cu atâta răbdare, priveşte cu bunăvoinţă spre rugăciunile noastre pentru ceilalţi. Domnul s-a adresat paralizatului adus la El de apropiaţi astfel: „Iertate sunt păcatele tale!” Ce înseamnă aceasta? Bolnavul paralizase din cauza păcatelor lui.
Era paralizat trupeşte, pentru păcatele sale, probabil sufleteşti. Iată ce legătură teribilă există între suflet şi trup! Iată ce mult contează sănătatea sufletului pentru trup! Minunea săvârşită astăzi de Hristos ne atrage atenţia că noi nu suntem numai trupuri. Nu suntem doar ceea ce se vede, îndeobște, ci suntem fiinţe întregi, cu trupuri, dar şi cu suflete, iar o sănătate precară a sufletului, constând în păcate nemărturisite, deci neiertate şi netamăduite, poate aduce până şi suferinţa fizică – paralizie în cazul slăbănogului de astăzi.
Aşadar, să avem grijă şi de sufletul nostru, după cum avem grijă de trup – pe care îl spălăm, îl curăţim şi îl îmbrăcăm, fără însă a exagera! Avem şi faţă de suflet la fel de multe datorii, ca faţă de trup, daca nu cumva mai multe… După cum, atunci când ne îmbolnăvim, mergem la doctor, primim medicamente şi căutăm să respectăm cât mai strict prescripţiile medicale, aşa trebuie să procedăm şi cu sufletul din noi, obstrucţionat, de multe ori, de un trup care, parcă, se voieşte din ce în ce mai „independent” faţă de suflet. Tot aşa ar trebui să alergăm şi la „Doctorul sufletelor noastre” şi la duhovnic, pentru a ne îngriji „rănile” noastre sufleteşti, căci altfel se distruge echilibrul sfânt dintre suflet şi trup, componente create de Dumnezeu ca să trăiască împreună în armonie, să se completeze unul pe celălălt şi împreună să ducă o viaţă sfântă, iar nu să se îmbolnăvească reciproc.
Ne putem întreba, potrivit logicii omului de astăzi: cum de nu „a abuzat” Mântuitorul Hristos de această putere a facerii de minuni? Poate tindem să credem, cei mai mulţi dintre noi, că dacă Domnul ar fi facut minuni în fiecare ceas, la fiecare pas, în fiecare cetate, pretutindeni, ar fi înţeles necredinciosul iudeu din vremea Sa că are de-a face cu Dumnezeu şi nu L-ar mai fi dat la moarte!… Mântuitorul Hristos, însă, a săvârşit minunile pe care le cunoaştem cu toţii doar în situaţiile în care se impunea să fie înfăptuite acestea. Domnul n-a abuzat de darul acesta al facerii de minuni ca să ne înveţe, în primul rând, pe noi, smerenia. Apoi, să ne atragă atenţia că darurile şi calităţile nu trebuie „afişate” sau „aruncate porcilor” (Mt. 7,6), ci păstrate cu sfinţenie şi discreţie, aşa cum îşi păstrează cineva bunurile sale cele mai de preţ ca să nu-i fie furate. Tot aşa şi darurile spirituale şi însuşirile cele frumoase, dăruite nouă de Dumnezeu, trebuie să le folosim cu multă înţelepciune şi discreţie, ca nu cumva afişându-le sau lăudându-ne cu ele, diavolul ori lumea să le smulgă de la noi.
Pr. Liviu Burlacu Centrul „Izvorul Tămăduirii” Bacău
