– interviu cu dr. Cornelia Cojocaru, medic primar oftalmolog

– Doamna doctor, daca ar fi sa va uitati acum in urma, in urma cu multi ani, in viata dumneavoastra, ce ar vedea medicul Cornelia Cojocaru?

– Incepem cu trecutul? Nu-i rau sa ne uitam câteodata si in urma, asa se spune, vedem mai bine viitorul. As vedea o viata plina de eforturi. De la 18 ani am plecat in studentie, si nu la o facultate usoara. In 1970, anul când am terminat si liceul am intrat din prima la Medicina, in Iasi, fiind a doua pe lista. Pe atunci erau examene grele, se dadeau trei probe scrise, Anatomie, Fizica, Chimie, urmate de o proba orala. Au urmat cinci ani foarte frumosi de practica medicala, la Nicolae Balcescu, ca medic de medicina generala. Daca m-as intoarece in timp, exceptând faptul ca oftalmologia a fost pasiunea mea din timpul facultatii, cea mai fumoasa perioada a mea, care mi-a marcat profesiunea si cariera, tot acolo as plasa-o. Pe de o parte, eram aruncati direct din facultate in vâltoarea profesionala, fara prea mare experienta, asta una la mâna, doi la mâna, mi-a placut sa lucrez cu oamenii, sa-i cunosc, sa-i ascult, sa le cunosc viata, problemele (ca o paranteza, eu am copilarit multi ani la tara, pe malul Bistritei, pe lânga Buhusi), acest lucru l-am invatat de la bunicii mei care au fost invatatori. In al treilea rând este faptul ca am capatat foarte multa experienta si incredere. Mi-ar fi placut sa mai lucrez, sa ramân cu titulatura de medic de familie, cum se numeste acum, este o meserie foarte frumoasa, daca o faci cu pasiune si daca esti si ajutat sa o faci. Acum, daca ma gândesc, a fost si un orgoliu profesional, doream sa devin specialist si specialitatea care mi-a placut dintotdeauna a fost si este oftalmologia.

Am visat sa urmez fizica atomica

– Proveniti dintr-o familie de intelectuali…

– Parintii si bunicii mei au fost cadre didactice…

– Ce rol a jucat familia in alegerea profesiei, atunci foarte multi parinti doreau sa-si vada copiii neaparat medici sau profesori?

– Am avut parinti exceptionali, cu care m-am mândrit si ma mândresc, insa nu au avut niciun rol. Toti din familia mea au fost cadre didactice, de la bunici, parinti, matusi, unchi, singurul care a rupt traditia a fost fratele mamei, ajuns medic, director al Spitalului “Parhon” din Iasi, un medic bun al Iasiului. Eu am visat pâna in clasa a XII-a sa urmez fizica atomica, era Complexul Magurele abia infiintat, fiind stapânita de noutatea acelei meserii, numai ca buna mea prietena si colega, doctorita de acum Dumbrava, medic ORL, m-a convins sa merg la medicina, cu argumentul ca n-are ce cauta o fata printre barbatii de acolo, ce-mi trebuie mie fizica atomica! Si, m-am dus la Medicina. Terminasem “Vasile Alecsandri”, era liceu de fete, numai de fete, ne vedeam cu baietii, mai ales de la “Bacovia”, la reuniuni de sfârsit de an, eram ca maicutele de la manastire.

– “Maicuta” de atunci a devenit unul dintre medicii de frunte ai Bacaului, un om al cetatii, ati fost nu numai medic, ci si pedagog, ati indeplinit mai multe functii de conducere in sistem. Ati avut un mentor, un om care v-a marcat activitatea, viata?

– Au fost mai multi profesori pe care i-am admirat, de la care m-am straduit sa invat, sa fur meserie. Printre ei imi amintesc de profesorul Haulica, fratele pictorului si criticului de arta Dan Haulica, un om extraordinar, care ne-a invatat sa gândim medical, nu sa invatam ca un robot, a fost apoi profesorul Negoita, care, pur si simplu ne-a ordonat mintea, a fost medicul care ne-a dat in grija niste saloane, unde noi prezentam, la zilele de vizita, bolnavii, o experienta extraordinara, invatam limbajul medical, modul de examinare a pacientului, te obliga sa gândesti spre un anumit diagnostic. Ii port o amintire foarte placuta, intensa, daca am invatat ordinea in stabilirea unui diagnostic, de la el am invatat-o.

Adevarata oftalmologie am invatat-o cu dr. Radian

– Vorbim astazi despre modele, despre inaintasi, mai este nevoie de modele astazi?

– Este nevoie de modele, chiar daca drumul tau in viata este altul, nici nu se poate altfel, viata, tehnica, merg inainte, multe, foarte multe s-au schimbat fata de acum 30-40 de ani, patologia este alta, contextul general este altul, dar a gândi corect este primordial. Vedeti, trebuie sa se stie, am avut (si avem) o scoala medicala foarte buna, medici foarte buni, pentru ca simt clinica medicala, noi nu ne-am bazat pe aparate, pe aparatura in stabilirea diagnosticului, noi ne-am bazat pe examenul clinic, pe discutia cu pacientul, pe flerul medicului, aceste lucruri trebuie sa ti le deschida cineva. Un astfel de medic a fost doctorul Radian, unul dintre cei mai buni medici oftalmologi ai tarii, caruia ii port un respect deosebit, pentru ca oftalmologia, chiar daca specializarea am facut-o in Bucuresti, la Spitalul de Urgenta, adevarata oftalmologie aici am invatat-o, in Bacau, cu doctorul Radian, un om deosebit si un medic foarte bun.

– Care sunt calitatile care v-au deschis calea spre afirmare, catre practicarea unui act medical performant?

– Nu vreau sa vorbesc de calitatile mele, noi am fost o generatie de medici foarte buni, sigur, sunt si acum medici buni si foarte buni, sunt tinerii care vin acum, scoliti, pregatiti in tara si la clinici de renume din lume (este o alta perioada, sunt alte posibilitati), dar ABC-ul oricarei specialitati sunt pregatirea din timpul facultatii, al doilea este un cumul de pregatire la care se adauga inclinatiile tale, dorinta de a face ceva in medicina, de a nu te plafona, al treilea ar fi factorii conjuncturali: echipa, locul, dotarea si, al patrulea ar fi experienta, maturitatea in a gândi si a judeca anumite cauze. Nu pot incheia raspunsul fara a aminti, fara a puncta colaborarea cu echipa, cu colegii, eu am tinut si tin la acest mod de a lucra. Nu mi-a fost rusine sa intreb când n-am stiut ceva, totdeauna am discutat cazurile dificile, deosebite cu colegii mei. Vedeti, asadar, ca nu numai calitatile unui om, abilitatile lui sunt suficiente, in orice specialitate munca in echipa, analiza, schimbul de experienta sunt hotarâtoare pentru redarea sanatatii pacientilor tai. Acest lucru nu inseamna uniformizare, individual, fiecare medic, prin studiu, prin practica, prin talent are posibilitatea sa acceada la nivele superioare in meserie, in specialitate, in viata sociala, in cercetare, poate, cu siguranta, si avem mii de exemple, sa revolutioneze un domeniu sau altul.

– Cred ca nu sunt singurul care va pune o asemenea intrebare: de ce nu chirurgie oftalmologica?

– Este o poveste care se leaga de niste antecedente ale mele, am avut probleme de sanatate, am operat, am fost in sala de operatie pâna in 1986, anumite motive m-au determinat sa renunt.

Aparatele nu pun diagnostice

– Viata v-a oferit destule provocari, ati trecut de la medic, la medic primar, ati fost director de spital, de policlinica, director al Directiei de Sanatate Publica. Unde v-ati simtit cel mai bine, in sens profesional?

– Profesional m-am simtit cel mai bine atunci când am reusit sa fac o integrare intre Policlinica si Spital. De obicei, atunci se mergea foarte mult pe spitalizare. Tot motive de care v-am vorbit m-au determinat sa ramân pe medicina de ambulator, pe care am facut-o cu pasiune, cu dragoste, iar dupa 1990, când libertatea noastra nu mai era atât de incorsetata de relatia sectie-spital, foarte multa patologie am rezolvat-o in ambulator, dirijând catre spital doar cazurile care necesitau interventii chirurgicale. Perioada de dinainte de ’90 a fost una de acumulari pe plan profesional, spuneam ca am avut sansa de a lucra cu dr. Radian, dupa acei ani a intervenit o alta deschidere, in sensul ca am avut libertatea de a conduce pacientul pâna la final, de a-l urmari, nu a mai fost acea subordonare stricta intre tine ca medic si seful de sectie. Medicul a capatat curaj, mai multa experienta, tratând o patologie mult mai diversa. Asta ar fi o diferenta, a doua ar fi dotarea, dotarea este total diferita si oftalmologia a devenit prin excelenta o specialitate tehnica. Aici vreau sa fac o precizare necesara: aparatele performante sunt necesare, dar ele nu pun un diagnostic, daca nu stii sa coroborezi datele, informatiile oferite de aparat, cu cele obtinute de la pacient, cu expereinta ta, nu legi totul, nu reusesti mare lucru.

– Ati fost o rasfatata a presei, ati fost persoana publica, mereu in atentia publicului larg, dar si a celui de specialitate. In ultimul timp sunteti mai putin vizibila…

– Am fost persoana publica de nevoie, sa spun asa, am fost investita cu niste raspunderi si atunci, inevitabil, am fost in vizorul presei, a comunitatii, si cu bune si cu rele. M-am retras insa din viata publica, tot de nevoie, in urma unei tragedii in familie, am renuntat la activitatea din Policlinica si mai practic doar la cabinetul particular câteva ore pe zi. Viata iti ofera, cum ati spus, multe provocari, multe surprize, iti pune in fata, uneori, mai mult decât poti sa duci, sau crezi ca nu poti sa le duci. Moartea nurorii mele, mi-a schimbat, ne-a schimbat total viata.

– Aveti doua nepotele, Maria si Sofia, sunt bucuriile, sunt fiintele cele mai dragi…

– Maria este in clasa a III-a, Sofia face trei ani, sunt lumina ochilor mei, sunt pentru noi ratiunea de a trai, ne dedicam total vietii si fericirii lor. Tot programul nostru, al sotului, al fiului meu, tatal lor, este subordonat acestor doua fiinte minunate, foarte frumoase, foarte istete, Maria este un pic revoltata de ce s-a intâmplat, iar Sofia accepta ca atare situatia, iar eu incerc sa fiu si mama, si bunica, si sotie, si medic, si gospodina. Incercam sa ne traim viata demn, cu gândul mereu ca nimic nu mai este ca inainte, dar ca trebuie sa ne uitam cu toata puterea noastra in viitor. Ciprian, baiatul nostru, a terminat medicina si este medic specialist de familie, este o coincidenta, tot in comuna Nicolae Balcescu, acolo unde mi-am inceput si eu cariera. Are o viata plina, uneori trepidanta, este un barbat puternic, un tata exceptional.

Am avut momente când am vrut sa renunt

– Doamna doctor, se spune ca in spatele unui barbat puternic sta o femeie puternica…

– Totdeauna…

– …este valabila si reciproca?

– Este valabila si reciproca, pentru ca o femeie, nu ca trebuie, dar asa este facuta, are mai multe atributii, timpul ei este mult mai comprimat, daca nu are in spate pe cineva care sa-i suplineasca din aceste indatoriri, sa o incurajeze, sunt momente când are mare nevoie de asa ceva, când vrea sa renunte, acel cineva ii ofera umarul drept sprijin si ii spune ca trebuie sa mearga mai departe. Sotul meu a fost si este un asemenea om, mi-a fost un sprijin efectiv in momentele mele de dificultate, de greu, el si fiul meu sunt stâlpii de care ma sprijin, astfel ca reusim, impreuna, sa fim o familie, in jurul nostru gravitând cele doua flori, pe care le iubim foarte mult.

– Doamna, tara asta este buna doar atunci când da, când ofera, atunci o cântam, ii aducem elogii, nu credeti ca ar merita si ea, tara, anumite sacrificii din partea noastra. Si sa discutam problema emigrarii, a plecarii, mai ales a intelectualitatii (medici, profesori, specialisti in IT) din tara, dupa ce au beneficiat de invatamânt gratuit, de alte facilitati, aici, in tara. Parca renuntam prea usor atunci când suntem la greu, eu indraznesc sa-i spun tradare.

– Nu, nu cred ca este vorba de tradare. Vorbeam mai inainte de acel orgoliu, de dorinta de a prospera mai repede, de a câstiga intr-un timp cât mai scurt mai multi bani, cu toate ca, o spun cu toata raspunderea, banii nu au nicio valoare, sunt alte lucruri mult mai importante in viata. Nu-i condamn pe cei care pleaca, sunt firesti acele decizii, intr-o lume mereu in schimbare. Radacina este insa afectata, atunci când societatea nu mai are, nu mai promoveaza valorile, nu mai exista o ierarhie a lor, intr-un timp foarte scurt am reusit sa le bulversam, ma intreb ce se va intâmpla – daca nu s-a intâmplat inca – cu stabilitatea piramidei, care are acum mari probleme la baza, dar si la vârf. Reforma de care vorbim de mai multi ani nu este apanajul unui ministru, este rodul gândirii si actiunii intregii societati. Eu cred ca a investi in tineri, in pregatirea lor, este de datoria noastra, este primordial, chiar daca unii aleg sa o faca afara. Cu toata bulversarea actuala, iertati-mi expresia, cine vrea sa invete, invata si aici, sa fim foarte clari. Eu sunt convinsa ca tinerii se vor intoarce, vor reveni la matca, unde inteligenta, performanta vor fi recunoscute si rasplatite, acolo unde le este locul, acolo unde si parintii lor au realizat lucruri minunate. Nu poti, nu se poate sa le ai pe toate dintr-o data, cum nu-i normal sa promovam non-valorile, sa incurajam nemunca, lucrurile facile, ca mai important este sa stai pe un munte de bani inca din fasa, in loc sa te bucuri de urcusul pe Everest, iar acolo sa te simti ca un invingator.

Suntem un popor inteligent!

– Revenind la specialitatea dumneavoastra, oftalmologia, studiile arata ca, spre deosebire de anii trecuti, a scazut foarte mult vârsta la care medicul recomanda purtatul ochelarului. Care ar fi cauzele?

– Daca ne referim strict la ochelari, o statistica din anii trecuti arata ca pe locul doi, in patologia, mai ales la tineri, sunt tulburarile de vedere, pe locul intâi fiind viciile posturale, dereglarile de coloana. Care ar fi explicatia nu pot sa va spun, nu stiu, a crescut incidenta tulburarilor de vedere la copii, noi nu le consideram boli, insa ele dau un handicap, o treime dintre cei care se adreseaza cabinetului sunt copii. Sunt multiple cauze, unele provin din anatomia ochiului, poate evoluam ca specie, poate avitaminozele, poate o patologie din timpul sarcinii, poate o ereditate, e greu de spus. Dar, poate a crescut adresabilitatea la medic, ceea ce este pozitiv, este posibil ca parintii sa fi devenit mai responsabili, mai grijulii cu sanatatea copiilor, este vorba de educatie, de informare. La adulti, la adulti este mai simplu, dupa 40 de ani, nu scapa nimeni fara ochelari, dar, dar, patologia adultului se rezolva acum prin alte metode, lentile de contact, chirurgia refractiva, care corecteaza viciul, noile metode tehnice, aparatura performanta rezolva cazuri foarte, foarte grave. Intervin apoi cauze subiective, sociale, de educatie, care pot avea urmari grave asupra sanatatii ochiului. Dar, ca sa glumim, daca sunt multi purtatori de ochelari, inseamna, nu?, ca suntem un popor inteligent!

– Am inceput discutia noastra cu o retrospectiva, daca ar fi sa privim in viitor, cu ochelarii care-i purtam, ce vede medicul si omul Cornelia Cojocaru?

– Da, va spun asa, sper ca, pe o perioada de timp, pe care nu o pot preciza, sa continui munca la cabinet, nu m-as putea rupe, in conditii normale, va spun sincer, de aceasta activitate. Pe de o parte, imi da posibilitatea sa evadez dintr-o rutina, pe de alta parte, tonusul, psihicul, contactul cu oameni diferiti, cu o cazuistica diversa, conteaza foarte mult. Eu simt ca mai pot fi utila. Intervine apoi nevoia de informare, de lectura permanenta pentru a fi in contact cu noutatile, care imi ofera posibilitatea de a fi mereu in priza, cum se spune. Conteaza foarte mult dialogul cu pacientul, deoarece, se stie, noi tratam pacientul nu boala. In centrul sistemului sanitar punem pacientul, sigur, tehnica, aparatura, medicatia sunt importante, dar le adaptam la pacient, fiecare este o individualitate, fiecare afectiune se manifesta altfel, pacientul are un istoric, o istorie, o “biografie” medicala. Nu poti, indiferent de vârsta, sa tii pasul cu pacientul tau, daca nu te pregatesti, daca nu citesti, cititul iti tine mereu treaza curiozitatea, creierul ramâne in activitate. Imi doresc sa fiu sanatoasa, pentru a putea sa-mi indeplinesc, cu dragostea de care sunt capabila, rolul de bunica.



PUBLICITATE