La Sala Studio Experiment „Petru Valter” a teatrului băcăuan, actorul Ștefan Alexiu debutează ca regizor, adaptând „Emigranții” o cunoscută și foarte jucată piesă a dramaturgului plonez Slawomir Mrozek. Text care a fost pus în scenă, în premieră pe țară, în 1977, chiar la Teatrul „Bacovia”, în regia Letiției Popa.
Pentru că tema emigrării a rămas foarte actuală, chiar dacă acum altele sunt motivele (nu mai primează cele ideologice), sărăcia și dorința firească de a trăi mai bine împingându-i pe oameni să-și ia lumea în cap, alegerea repertorială este cât se poate de inspirată. Și fiindcă, din nefericire, noi suntem țara din Europa cu cea mai mare emigrație și dramatică depopulare, oamenii fiind sătui de minciună, corupție, de felul în care politicienii le-au înșelat mereu așteptările, lăsându-i fără speranță.
În piesa lui Mrozek sunt două personaje, doi polonezi, un muncitor în construcții și un intelectual, un fel de filosof, care face niște cercetări, scrie un studiu, amândoi conviețuind într-o sordidă cămăruță la subsolul unui bloc parizian. Evident, sunt două naturi foarte diferite, de unde și conflictele dintre ei. AA (intelectualul) e o fire complicată, gândind în termeni abstracți, conceptualizând totul, pe când XX (muncitorul) este un tip frust, naiv, credul, cu porniri instinctuale.
Dialogul dintre ei, din noaptea de Anul Nou, este unul foarte tensionat, scoțând la iveală adevăruri dureroase despre fiecare dintre ei, cât și distanța care-i separă. Fiindcă primul vrea libertate și să se exprime pe sine, pe când al doilea, care muncește ca un rob, pe șantiere, visează doar să strângă bani cât mai mulți, pentru a-și face o casă la el în țară, unde să stea cu nevasta și copiii. Dar amândoi nu sunt decât niște bieți dezrădăcinați și apatrizi, oameni înfiorător de singuri, de triști și de vulnerabili, care devin solidari împărțind aceeași mizerie, aceeași suferință și înstrăinare. Sunt lipsiți de speranță și duc o viață de câine, într-un amărât de subsol, dar sunt teribil de umani, și drama lor ne mișcă profund, nu ne lasă indiferenți.
În sala mică a studioului băcăuan, actorii sunt foarte aproape de spectatori, într-o strânsă, emoționantă comunicare.
Ștefan Alexiu, acum student la regie la Iași, are ambiția să semneze un spectacol de autor, montând o adaptare după Mrozek, la care face regie și scenografie. Și se descurcă destul de bine. Decorul e simplu, dar adecvat (două paturi, în prim plan, cu cele două valize unde-și țin cam tot avutul cei doi), o măsuță, scaune, o chiuvetă, un grup sanitar, și țevile mari prin care se aude tot ce se petrece în blocul de locuințe. Viața e în altă parte, după cum spune un scriitor tot din fostul lagăr socialist, Milan Kundera, refugiat și el la Paris.
Fiind la bază actor, Ștefan Alexiu și-a îndrumat atent colegii, pe Valentin Braniște și pe Bogdan Buzdugan, spre un joc realist, firesc, cu accente și nuanțe bine găsite. Valentin Braniște este intelectualul angoasat și cam cinic, captiv al abstracțiilor și al unor sterile teorii, iar Bogdan Buzdugan e muncitorul un pic primitiv, rudimentar, dar sincer și nu lipsit de sensibilitate, chiar păstrând o urmă de demnitate, de revoltă (vezi scena în care rupe banii adunați cu atâta trudă).
Cu „Emigranții”, un spectacol curat, onest, făcut cu multă bună credință, gândit cu claritate și realizat la un nivel profesionist, Ștefan Alexiu pășeste cu dreptul în regia de teatru.
