Încâlcite sunt căile vieții. Nu că ni le-ar face așa „Cel de Sus!”, sătul de atâtea prosteli lumești, care nici măcar păcate nu sunt. Dușmanul binelui e caimacul, când tremură mâna și se adună în farfuriuța de sub ceașcă, risipind cafeaua. Ne mai cerem și osândă? Sau căutăm vinovați pentru mileul pătat? Doar ca să credem că suntem drepți? În subconștient, așa ne justificăm „dreptul”, asumat egocentric, de a judeca strâmb?! De-a lungul a trei generații am trecut dintr-o extremă în alta. Văzând cum un loc își recucerește istoria furată, rămâi cu acel gustul amar, că ai fost îndoctrinat și mințit. Și ne mai mirăm când, prin ce am trecut noi, vor continua să mai treacă și alți semeni. Vezi Corea de Nord.
Punct de reper astăzi, Mânăstirea Măgura Ocnei și Mausoleul Eroilor, ridicat în cinstea ostașilor căzuți în Primul Război Mondial. Sunt vizibile de la depărtare. Când vii cu mașina, de la Onești spre Tg. Ocna, vezi crucile dinainte de Măgirești.
Secretul locului.
De-a lungul vieții, ne atașăm fără să ne dăm seama, de locuri pe care nu le-am simțit sau înțeles îndeajuns. Au un mister al lor, care ne tot cheamă să-l deslușim. Prima oară când am urcat spre Mausoleul Eroilor de la Tg. Ocna, a fost în 1974. Pe 24 iunie. De Ziua Pionierului! Treceam în clasa a VIII-a. Cineva din conducerea școlii, cu sprijinul bănesc al părinților, a venit cu ideea, în vacanță fiind, să marcăm evenimentul. S-a închiriat un autobuz, din ăla care arăta ca o caradașcă, și în ziua stabilită, chiori de somn de atâtea emoții, am plecat în excursie. Pe întuneric. Eram zece și zece copii, o învățătoare și profesoara de Română. Plus doi părinți și șoferul. Adică zece, din cei mai buni la învățătură, care urmam să devenim UTC-iști, în clasa a VIII-a, eram responsabili de alți zece, care treceau în clasa a III-a, și trebuiau să devină pionieri. Am repetat dinainte cum să le transmitem cravata roșie (tricolorul de pe margine a venit mai târziu), trecutul ei prin inele și agățatul insignei. Era vorba și de înmânarea unui steag – Drapelul unității cred – dar nu răspundeam eu de el. Mă uitam gură cască la câtă lume adunată era. Elevi veniți de la școli din tot județul. Cănd au sunat trompetele, am amuțit toți. Noroc că jurământul l-am depus toți odată. Rostindu-l cu voce tare. Mai rețin vag cum s-a desfășurat apoi solemnitatea. Salivam după un băț bobinat cu vată din zahăr. Numărasem trei locații, dar la fiecare se formase deja coadă. Nu aveam voie să părăsim grupul, așa că mergeam toți, ținându-ne de mână. Pe poteca pietruită, aceeași care urcă și astăzi de la mausoleu spre mânăstire, de o parte și de alta erau înșirate măsuțe. Tot felul de delicatesuri: baclavale, turtă dulce, nuga, rahat, halviță, ciubucuri. Tonete cu înghețată la cornet, și sucuri din tot felul de fructe, gazate cu borviz, la pahar. Sus, pe platou, era restaurant, bar și terasă. La mesele lungi, din lemn de pin, se serveau mici. Pentru cei care doreau să rămână peste noapte, se găseau și câteva camere cu paturi, unde se putea dormi. A fost prima mea întâlnire, cu locul care avea să devină, în timp, cu totul altceva. Fără să-mi imaginez, de câte ori aveam să mă mai intersectez cu energia de acolo.
Tinerețea bat-o vina.
Au trecut anii, școala. Hai în producție! La IPEP! Ce oameni și aici! Profesioniști! Iubitori de munte, drumeții. Treaba treabă, dar și distracția distracție. Împreună cu Vasile Trifan și Viorel Țampău am creat, în 1985, un nucleu care, în nici o lună, avea să reunească peste patruzeci de membri. Pentru a putea fi acreditați de Ministerul Tineretului și Sportului, ca și Club de Turism, trebuia să fim minim douăzeci și cinci de membri. După multe încercări și o noapte albă (nu știam pe atunci, că ce făceam noi seamănă a brainstorming), am denumit adunătura noastră… „Montbac”. Cu imnul: „În amurg se văd iar munți de cetini”, a fost mult mai ușor. Am primit confirmarea, și ne-am înscris în calendarul competițional. Cei de la București, dacă ne-au văzut așa de entuziaști, ce ne-au transmis? Ia organizați voi, în zona Slănic Moldova – Tg. Ocna, un concurs de orientare turistică, gen „Ștafeta munților”. Să invitați toate cluburile de turism din țară. Na! Unde-i ordin… cu plăcere. Noroc cu directorul Iorga, care susținea și echipa de baschet „Robotul IPEP”, că avea viziune. Am supralicitat puțin, că și vecinii de la Aviație au un club puternic:„Condorul”. I-a plăcut provocarea. Mi-a pus însă o condiție. Ca să ne scoată timp de o săptămână din producție (adică primindu-ne salariul) pentru a ne ocupa de competiție, din cinci de pe listă să rămână trei. Și să mai fac – îi găsise și locul lângă scară – o gazetă de perete. Taman în holul de la intrarea în întreprindere. Unde nu putea-i păși fără pantofii lustruiți. Acolo trebuia să ilustrez rezultatele activității, la care ne-am înhămat toți membrii clubului. Adică, să ne facem singuri de râs, dacă nu facem față. Să ne arate cu degetul! De atunci și până când am venit, în 1990, la Deșteptarea, echipa „Montbac” a adunat, sub acea gazetă de perete, actualizată la fiecare ieșire, diplome, cupe, insigne, fanioane. Poate că era altă putere de cumpărare. Oricum, bani nu aveam niciodată.
Să ajung de unde am plecat.
Unde oare ne-am cazat? Normal că cel mai la îndemână loc era mai sus de mausoleu. Am dormit două nopți , sus pe platou, în cabana din stânga localului. Trei visători ecologiști, hotărâți să ne punem bine pentru relevee, pe lângă topograful cu teodolit. Omul a venit cu drag să ne ajute. Să ne asculte. Să ne mai tragă de limbă. Hărțile detaliate existau deja, la scara de 1:10 000. Numai bune pentru orientariști.
Cum se adună toate.
Pe părintele Epifanie, cel care avea să ajungă starețul mânăstirii Măgura Ocnei, l-am cunoscut în ianuarie 1987. Fusese numit stareț, la Schitului Durău, cu aproape un an în urmă. Participam, împreună cu membrii clubului de turism „Montbac”, la o competiție națională de orientare turistică. Alta! Era denumită generic „Lira Carpatină”, pentru că includea, pe lângă probele de cultură generală, alpinism, orientare, schiat, expoziții de fotografie și programe artistice. Oricum chitarele erau nelipsite, indiferent de anotimp. Gazda competiției, clubul „Petrodava” din Piatra Neamț, datorită numărului mare de participanți, veniți din toată țara, ne-a lăsat pe noi mai la urmă. Și așa, ca vecini și prieteni… am rămas fără cazare. Toate cele trei mari hoteluri din Durău, erau full. Știindu-ne de oameni serioși, ne-au pus totuși o vorbă bună, să ne cazăm la Schit. Am fost primiți cum nu ne așteptam. Fetele au avut camera lor, noi alături. Rușinea am pățit-o a doua zi, seara. La astfel de competiții, organizatorii îți asigurau doar cazarea. De păpică trbuia să te ocupi singur. Și cât de greu făceai atunci rost de o conservă, când pâinea se dădea pe cartelă? Nu vreau să-mi mai aduc aminte. Părintele ne-a chemat pe toți, la prânz, la masă. Seara s-au desfășurat ultimele probe artistice, la Hotel Dobru. Am băut câte o bere, conform bugetului, și hai la culcare. Am ajuns la Schit. Foame Tataie. Pe lângă șuncă, brânză telemea și ceapă, mai rămăsese o conservă de gulaș. Din alea se mai găseau. Aveam cubulețe de spirt solid, numai bune de topit gelatina aia, îmbinată cu seu. Din trei pietroaie am făcut un suport. Am aprins două pastile , proptind cutia deasupra. În prealabil, i-am țepoșat în câteva locuri capacul, cu vârful cuțitului de vânătoare, marca „Puma”, lucrat la URA, că așa i-a rămas numele, și după ce a devenit IRAv. Auzim vocea părintelui Epifanie. Fetele noastre erau curioase, să afle cum e viața la mânăstire. Părintele ne avertizase să nu folosim fierbătoare, să nu fumăm în camere… Am ieșit și noi, să nu se simtă mirosul de gulaș. Mai bine stingeam spirtul. N-a trecut un minut până a început dezastrul. Găurile țâncoșate, obturate de bucățelele de carne, au acumulat presiune în conservă. Și când a bufnit, a naibii capac, n-a cedat. Conținutul ieșea prin orificii, ca la arteziană. În toate direcțiile. Tavan, perdele, pereți, cearșafuri. Că se mai și rotea, parcă luată de streche, mama ei de tinichea. Ne-a băgat în belele. Prima dată s-a speriat și părintele. Nu știa ce se întâmplă. Când s-a lămurit și ne-a văzut pe noi cum am vrea să ne ascundem în pămînt, l-a bufnit rîsul. Bine că nu a fost mai rău. Var este! Săpun este! Se repară! Ne-a liniștit el. În noaptea aia, a doua zi trebuia să plecăm, ne-am sacrificat fiecare câte un tricou. Fetele au spălat lenjeria. Noi am frecat toți pereții. Mama lui de gulaș. Părintele m-a ținut minte.
Revelion ’89
Revoluție! Am ieșit toți în Centru, bucuroși că am scăpat de tiranie. În Bacău nu s-a tras! Comemorăm patru eroi care s-au jertfit, departe de casă, pentru Libertate. „Ceaușescu nu mai e!”. La două zile după , în fața Prefecturii, corpurile neînsuflețite primesc omagiul noilor autorități. Dar mai ales al miilor de cetățeni, care cred că jertfa lor va aduce o schimbare. S-au întors acasă, vegheați de o flacără veșnică. Patru străzi le poartă numele. Întrebările puse atunci au rămas tot fără răspuns: Cu ce-au greșit? Cine au tras în ei? De ce?
Gărzile patriotice, constituite pentru apărarea democrației, predau armele. Sunt zile de incertitudine. Teamă! Frică? Urma un Revelion în negru, glazurat cu mustrări de conștiință. O beznă în oraș, totală. Doar Coronavirusul ne-a adus, după treizeci de ani, la stadiul de a retrăi, aceeași stare de neputință. Abia după 29 decembrie, am răsuflat ușurați: Sigur, nu se mai trage! Hai să ne vedem de viață! Cei din clubul „Montbac”, hotărâserăm din toamnă să facem Revelionul împreună. De unde locuri de cazare pentru plebei ca noi? În stațiunea Slănic Moldova, toate vilele erau rezervate. Am trecut și pe la Măgura Ocnei. Ne aveam de prieteni cu gestionarul – să-i zicem azi administrator – pentru că eram clienți care apelam la cazare și în extrasezon. Și la preț… dădeam la pace! Doar nu decontam! Rezervare? Nici gând! Acolo urmau să sărbătorească ăi mai mari din Târg. Omul chiar se gândea să mai ceară aprobare, să mai construiască o clădire, pentru a suplimenta spațiul de cazare. Na! Am mizat că poate nu s-a dus de râpă tot, odată cu „Împușcatu”. Și i-am dat un telefon: E liber ceva? Eram patru în cabina telefonică, lângă Policlinica veche, când a spus că nu mai vine nimeni și ne așteaptă cu drag. Am dat mobilizare generală! Porcul tăiat, curățat. Sanie pentru cărat. Damigenele cu vin. Nu apăruseră recipientele din plastic, ca acum. Fiecare să aibă în ruxac, ce poate duce pentru a supraviețui confortabil… trei – patru zile. Întâlnirea dimineață în gară, treizeci decembrie, peronul doi. La personalul de Adjud. Cinci plus cinci lei de căciulă pentru Nași, că de acolo schimbăm trenul!. Până la Tg. Ocna. Facem Revelionul la Măgura Ocnei…
Acest reportaj, transpus în timp, văzut prin prisma jurnalistului, este un omagiu adus Arhimandritului Epifanie Bulancea, starețul Mânăstirii Măgura Ocnei, plecat dintre noi pe douăzeci și cinci aprilie, acum doi ani. Aici, timp de 28 de ani din înălțimile culmilor cu fagi ale Măgurii, a dăruit „hrana duhovnicească” celor care poartă în suflet credința strămoșească.
