– Interviu cu lect. univ. dr. Adrian JICU, critic și istoric literar –
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
– Care operă?! Ce sculptură?! Ce cuvânt?! Cât de prețios/ pretențios sună toate astea, pentru unul ca mine, care se nevoiește cu condeiul/ tastatura ca să scrie câte ceva despre cărțile pe care le citește! Aș putea, desigur, să vă răspund pedant, împănându-mi vorbele cu citate frumos meșteșugite, despre Logosul întemeietor și despre „cuvântul ce exprimă adevărul”, despre „beția de cuvinte” și despre „poezia refuzată de Idee”, despre cugetările sfinților părinți sau despre tăcerea înțeleaptă, despre Wittgenstein și Habermas etc., etc.. Cui prodest? La ce bun parada asta de (pseudo)erudiție și pedanteria? La ce bun invocarea unor autorități în domeniu și cuvintele goale, „ce din coadă or să sune”?
Așa că voi rămâne la lucruri simple, fiindcă așa înțeleg eu cuvântul: ca instrument de comunicare, ca vehicul prin care încerc să spun (câte) ceva lumii și mie sau mie și lumii… Și, dacă scriu uneori, e ca să mă eliberez de cele ce mă frământă, ca să dau glas întrebărilor și curiozităților mele. Fără a-mi face iluzii…
De fapt, altceva contează cu adevărat. Mă întreb, adesea, ce valoare are cuvântul meu pentru ceilalți, fie că e vorba de prieteni sau neprieteni, de cunoscuți sau de necunoscuți? Sau, ca să rămân în cadrele procustiene ale întrebării, pentru cititori? Reușește cuvântul meu să spună ceva? Să miște ceva? Să nască o mirare? O ridicare din sprânceană sau o tresărire? Ori poate chiar o nemulțumire? Dacă da, înseamnă că nu scriu degeaba… Înseamnă că merită toată această vânare de vânt, în care se întâlnesc vanitatea și narcisismul…
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Tatăl. Tatăl care găsește, într-o situație complicată, soluția iertării și a generozității, primindu-l în brațele sale pe Fiul Risipitor și ostoind nemulțumirea aparent justificată a Fratelui care și-a făcut datoria și care se crede nedreptățit. Cât de subtil și de plin sună cuvintele sale: „Fiule, tu ești cu mine totdeauna și toate ale mele sunt ale tale”. E una dintre marile lecții ale creștinismului și, în sens larg, ale umanității. Nu întâmplător, în traducerea Evangheliei după Luca, Cristian Bădiliță o numește „Parabola tatălui iubitor” și nu „Parabola fiului risipitor”, așa cum îndeobște este ea cunoscută. Mi-e mai aproape Tatăl, care face, cum spune Andrei Pleșu, „risipă de iubire”. Care iubește necondiționat. Mi-e mai aproape – trebuie să recunosc asta – și din interes și din teamă. Pentru că pot fi, oricând, în pielea oricăruia dintre frați. Pentru că pot greși. Pentru că am nevoie de această iertare și de această iubire. Cu Fiii mă identific, cu Tatăl mă consolez.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– E-he! Cu taclalele astea e complicat! Dar îmi place formularea, care trimite la o ipostază mai puțin rigidă, argheziană, a lui Dumnezeu. Un Dumnezeu umanizat, ca în legendele și basmele populare, când Creatorul cobora printre noi, însoțit de Sfântul Petru, spre a lua pulsul oamenilor, trăgându-i de limbă ca să le asculte păsurile. Să nu uităm că „taclale” vine din limba turcă, unde înseamnă „tumbă”. Iar etimologia aceasta se potrivește de minune nevoii de comunicare cu transcendentul, indiferent cum l-am numi… Oare nu asta presupune viața: a sta la taclale cu Dumnezeu? Oare nu e o altă formă, lipsită de morgă, a unei neostoite căutări? Oare nu ne copilărim întruna, făcând felurite tumbe, sub supravegherea Lui nevăzută?
Stau, așadar, la taclale cu Dumnezeu, punând întrebări și răspunzând, mă tem, de unul singur. Pentru că răspunsurile se lasă doar ghicite. Cât despre „șuetă”, e și mai dificil. Fiindcă ea presupune o conversație amicală, între prieteni. Sunt eu prietenul lui Dumnezeu? Îmi pot eu permite a crede, măcar pentru o clipă, una ca asta? Mă îndoiesc. Deci exist. Asta ne e condiția. Asta ne e singurătatea. Și atunci mă prostesc. Mă joc. Nu îndrăznesc „să-l dobor din cer grămadă”. Și recurg la tot felul de asemenea giumbușlucuri, agățându-mă de speranța că voi primi, cândva, cumva, un semn…
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Câte ceva din toate. În doze indicibile. Și nu mi-e rușine s-o recunosc, fiindcă între a fi ipocrit și a fi cinic, prefer a doua ipostază. Și mă consolez cu o vorbă a anticilor, care socoteau că „Naturalia non sunt turpia”. Iar trădarea e și ea în firea lucrurilor. Trădăm, mai devreme sau mai târziu, sub o formă sau alta, conștient sau nu. E ca într-un cunoscut banc, pe care îl adaptez nițel. Cică oamenii se împart în două categorii: oameni care trădează și oameni care nu recunosc… În ce categorie ne încadrăm, depinde de noi… Important mi se pare însă altceva. Cum ne raportăm la trădările noastre, cum trăim cu ele și, mai ales, ce învățăm din această lecție..
– Dac-ați putea cârpi… esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– E bun, foarte bun verbul „a cârpi”, fiindcă ne cârpește nemilos, stabilind cu precizie locul omului în raport cu Creatorul. Ce altceva suntem dacă nu niște bieți cârpaci, care încearcă să-și ascundă sărăcia și goliciunea, cârpindu-ne existențele cum putem?
Cât despre întrebare, ea constituie o (nouă) provocare subtilă, o instigare care mă aruncă în cușca leilor, fiindcă atacă, dacă înțeleg bine, problema liberului arbitru. Carevasăzică: trăim în cea mai bună lume cu putință sau, dimpotrivă, suntem condamnați, după cum ne-au învățat Voltaire, Dostoievski, Nietzsche și alții? Se cuvine oare să schimbăm ceea ce ni s-a dat sau gestul ar echivala cu o reactualizare a mitului luciferic? N-am deregla astfel ordinea (pre)stabilită a universului și ne-am trezi în plin hybris? Ce-i de făcut cu Facerea asta? Fatalism sau revoltă? Resemnare sau indignare? Ce-i de făcut? Și iată-mă răspunzând întrebării cu alte și alte întrebări, căci nu îndrăznesc a gândi alte scenarii și a propune remedii dumnezeieștii alcătuiri a lumii.
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– E, ca să zic așa, multe… Dar, dintre toate, rămân la un catren eminescian, scris de o mână tremurândă, cu vopsea roșie, pe peretele unui bloc din centrul Bacăului, la mijlocul anilor ’90. E un catren pe care-l vedeam în fiecare zi, în drum spre liceu, și care mă urmărește de atunci, din adolescență: „Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”
