„Cei şapte ani de-acasă.” O expresie menită să sublinieze educaţia copilului, ori lipsa acesteia. Element ce poate să definească evoluţia adultului de mai târziu. Îmi amintesc într-una din speţele discutate la facultate, ce privea angajarea răspunderii părintelui, întrucât nu exercitat supravegherea necesară şi suficientă, pentru ca fapta prejudiciabilă comisă de copilul său minor să nu se întâmple. Părintele s-a apărat invocând faptul că, atâta vreme cât era privat de libertate, în urma unei condamnări penale, nu avea cum să-şi exercite autoritatea părintească pentru a preveni conduita ilicită a minorului.

La o privire superficială lucrurile aşa par. Însă instanţa civilă, în respectiva speţă, a obligat părintele la plata daunelor şi a motivat prin aceea că lipsa de supraveghere a minorului i se impută părintelui chiar în detenţie fiind, întrucât, trebuia să aibă o conduită care să nu determine lipsirea sa de libertate.

Deci nesupravegherea minorului îi este imputabilă. Cursul actual al evenimentelor, în care autoritatea şcolii şi a dascălior a ajuns să nu mai aibă nici o influenţă asupra elevilor, presupune o anumită repoziţionare a autorităţii părinteşti. Lipsa celor şapte ani de acasă nu poate fi suplinită de autoritatea şcolii. Scene de neconceput cu ceva ani în urmă sunt postate pe net. Elevi care îşi lovesc profesorii ori îi provoacă pentru a avea o reacţie şi postează doar reacţia. Bătăi şi agresiuni sexuale, filmate şi „ridicate” pe net etc.

Posibilităţile de coerciţie ale şcolii scad, proporţional cu libertatea înţeleasă drept libertinaj, ce se exprimă acut şi manifest. Unele încercări timide ale şcolii de a impune reguli sunt taxate ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor elevului. Părinţii protestează pentru o scădere a notei la purtare, urmare a conduitei violente a progeniturii. Deşi lovirea şi insulta sunt infracţiuni iar tulburarea orelor de curs, contravenţie. Acestea sunt frecvente în mediul şcolar şi din dorinţa de a nu face rău, sunt minimalizate.

Legal, instituţiile şcolare ar trebui, deşi din temere nu o fac, să sesizeze autorităţile pentru ca acestea să aplice sancţiunile corespunzătoate. Dar cum să faci asta când, Ordinul nr. 4742/2016 din 10 august 2016 pentru aprobarea Statutului elevului la capitolul Drepturile elevilor cuprinde nu mai puţin de 170 drepturi, directe, indirecte ori asociate, doar 10 obligaţii şi 13 interdicţii (prevăzute la art. 15 din Statutul elevului).

Dintre interdicţii amintim unele care prin conţinutul lor sunt infracţiuni, care sunt sancţionate de legea penală, cităm: „a) să distrugă, să modifice sau să completeze documentele şcolare,… d) să deţină sau să consume droguri, băuturi alcoolice sau alte substanţe interzise,.. e) să introducă şi/sau să facă uz în perimetrul unităţii de învăţământ de orice tipuri de arme sau alte produse pirotehnice, precum muniţie, petarde, pocnitori sau altele asemenea…. i) să aibă comportamente jignitoare, indecente, de intimidare, de discriminare şi să manifeste violenţă în limbaj şi în comportament faţă de colegi şi faţă de personalul unităţii de învăţământ; j) să provoace, să instige şi să participe la acte de violenţă în unitatea de învăţământ şi în afara ei;.. l) să utilizeze un limbaj trivial sau invective în perimetrul şcolar;…”

Prevederile mai sus menţionate, aşa cum spuneam, sunt în conţinutul lor infracţiuni. Faptul că în condiţiile diminuării drastice a autorităţii şcolii, aceasta tolerează astfel de manifestări şi „nu sesizează deîndată organul de cercetare penală” aşa cum prevede legea penală, e o eroare. Deţinerea de droguri, are o pedeapsa de la 2 la 7 ani, Fapta de a purta fără drept, cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire; arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice; substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant ,se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

De asemenea, lovirea ori alte violenţe, chiar între elevi fiind, sunt sancţionate de codul penal ca şi infracţiunea de falsificare de documente. La o analiză superficială, observăm că rolul şcolii s-a diminuat şi nu mai e acela de a educa, ci acela de a instrui. Adaptarea la această nouă filosofie presupune prin exacerbarea drepturilor, imposibilitatea dascălilor de a face educaţie. În caz contrar, dascălul, chiar de bună credinţă fiind, intră în coliziune cu drepturile elevului hiperbolizate cu înverşunare de majoritatea părinţilor.

Ce e de făcut? Să reamintim părinţilor că nu au numai drepturi ci şi obligaţii corelative. Art. 1372 pct. 3 . Cod civ. „(3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.”

Să le reamintim dascălilor că în conformitate cu prevederile Cod penal, art. 267 Omisiunea sesizării ; „(1) funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.”

Din păcate am ajuns în situaţia în care societatea românească a fost divizată până la nivelul său cel mai profund, în care antinomiile au fost reglementate persuasiv prin sintagma de drepturi. Regula bunului simţ se vrea anihilată. Singurul criteriu de valorizare a unei situaţii de fapt, trece prin prisma interpretării reci, mecanice şi fără discernământ a unei norme ce nu poate acoperi majoritatea cauzelor particulare.

Jurist Adrian M. Ionescu

Alte articole