O zi sau mai multe, din luna octombrie. Un prilej de bucurie și mândrie pentru toți producătorii agricoli, de a sărbători după atâtea luni de trudă și speranță, rodul binecuvântat, supus mai mult sau mai puțin capriciilor naturii. Tradiția se păstrează în fiecare localitate mai importantă, data aleasă fiind stabilită în funcție de specificul zonei și relief. Efectele încălzirii globale ne demonstrează, că nici anotimpurile nu se mai încadrează în limitele calendaristice.
Ceapeurile și Gostaturile
Și la noi s-a sărbătorit „Ziua Recoltei”, de-a lungul timpului. Într-un mod din ce în ce mai festivist, după câțiva ani de la colectivizare. În anii de glorie ai agriculturii socialiste, cu producții record raportate, existau în județul Bacău, în zonele colectivizate, 110 Cooperative Agricole de Producție, 11 Gospodării Agricole de Stat și 16 Stațiuni de Mecanizare a Agriculturii. Era o concurență, mai mult propagandistică între ele, mai ales în îndeplinirea planurilor pentru export. Întâi se dădeau dările la Stat, și din ce mai rămânea, urmare a statisticilor umflate, mai ales după 1980, primeau și agricultorii o cotă din produse, în funcție de numărul de zile prestate. Pentru Ziua Recoltei sau vizitele oficiale fiecare comună învecinată orașului venea cu ce avea mai bun. Standurile amenajate grandios, spre finalul sărbătorii, aproape că erau vandalizate de orășenii chemați să aplaude.
Cei mai fruntași dintre fruntași
Aveam 8 ani când mama m-a trezit de dimineață. Știind că nu o să am stare, și nu am să mai dorm, nu mi-a spus de seara unde mergem. M-a îmbrăcat în costumul popular, cu bată drept cingătoare și opinci. Mi-a îndesat pe cap căciula de oaie, puțin cam mică. Nu o sufeream pentru că îmi făcea urechile clăpăuge, motiv să aibă de ce râde fetele. În schimb, „cojocelul” greu îmi ajungea până la călcâie. Săltam și eu, după ureche, câutând ritmul, în formația de dansuri a școlii. Cadrele didactice erau implicate direct în viața comunității, având și norme fizice de îndeplinit, la muncile agricole. Mai ales dacă mai dețineau o mică bucată de teren în proprietate. Era în 1967. În fața sediului CAP din comună (Berești Bistrița), două camioane Bucegi ne așteptau încă din zori. Unul încărcat cu fructe și legume, aranjate în coșuri de răchită, celălalt cu bănci de lemn, înghesuite în bena din spatele cabinei. În față era, bine ancorat, tabloul cu portretul noului iubit conducător.
Atunci nu prea făceau țăranii mare caz de el. Îl pomeneau mai degrabă pe Petru Groza, cu Reforma agriculturii, și căutau răspunsuri pentru cauzele morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mulți mai ascultau cu speranțe deșarte, „Vocea Americii”. Ce mi-a sărit în ochi era o pancardă mare din scânduri, împodobită cu ramuri de stejar, prinsă deasupra cabinei șoferului. Citeam că noi eram „cei mai fruntași dintre fruntași!” dintre toate ceapeurile. Ce mândru m-am simțit! Obloanele laterale erau decorate cu lăicere și covoare colorate. Pe jos, rogojini și preșuri. Să ne protejeze încălțările lustruite cu ceară, de noroiul rămas de la cartofii cărați din tarlale. Președintele cooperativei și brigadierul au urcat lângă șofer. Nevestele lor în celălalt camion. Fruntașii în producție și dansatorii, sus pe băncuțe, să se călească. A naibii camion, nu era prevăzut cu coviltir. Dă-i viteză! Eram în întârziere. Mama avea peste ie, moștenire de la bunica, un pardesiu subțire. S-a cuibărit lângă mine. Și acum simt căldura cojocelului. Nu mai era așa mare.
Mare sărbătoare, organizare proastă
Soarele era de două sulițe, sus peste dealul Săuceștiului, când am ajuns la intrarea în Bacău, să traversăm podul de la Șerbănești. Aglomerație mare. Camioane, tractoare cu remorci. Piața veche era plină. Autogara, care era la Biserica Sf. Neculai, la fel. De unde locuri de parcare? Am văzut un milițian care avea o stație radio la gât, cât o cărămidă. Vorbea cam țeapăn la ea, plin de importanță. Festivitatea începuse deja. Se făcuse ora 11.00. Noi, abia-abia, îndrumați de agenții de la circulație, am găsit în sfârșit un loc liber. Pe o străduță în spate, lângă Parcul Trandafirilor. Lume buluc. Am coborât să ne desmorțim, căutând tufe de trandafiri, să-i udăm, taman în grădina bisericii din apropiere. Unele erau purtătoare și de noroc când călcai neatent. Președintele tuna și fulgera, că a zis el că trebuia să pornim de cu seara. Să prindem loc mai în față! A plecat să se întâlnească cu oficialii. Am rămas pe loc, toți, până la noi indicații. Mirosea a mici, de la grădina de vară din parc, de înghițeai în sec. Dar ce cozi erau. Ne-am scos fiecare traista cu ce luasem de acasă.
Am pus totul la comun, pe o masă improvizată din băncile coborâte din camion. Și ne-am întins, cu îmbucătura în gât, pe fugă, la un prânz care s-a dovedit a fi boieresc. Ce naiba! Eram la iarbă în oraș. Se mai plimba, palmată și câte o sticlă de tărie. Să ne mai treacă din supărare și griji. Dacă nu iese bine? Văzând că timpul tot trece și fanfara care se auzea dinspre centru a luat și ea pauză, câțiva flăcăi sau riscat să plece din grup. S-au întors cu trei stelaje de bere. Pline cu sticle la jumătate, îmbuteliate la fabrica din Mărgineni. Nu că ar fi lipsit rachiul din prune și vinul de peste an. Ca desert, noi dansatorii, ne-am „înfructat” din strugurii, perjele, merele și perele din coșuri. Mai pe sărite, ca să nu li se vadă lipsa, în caz că mai trebuiau expuse pe undeva. Când picoteam sătul, la umbră pe cojoc, am auzit vocea brigaderului: „Gata! E foarte Bine! Mergem acasă! Tovarășul președinte a rămas cu soția la bilanț.” Greu și la plecare, cu traficul. Am ajuns, în fața sediului ceapeului din comună, pe întuneric. Brigaderul s-a dovedit a fi om din popor, mărinimos: „Hai! Luați fiecare cât puteți duce! Mai lăsați-ne și nouă, glumea soția! Da’ să nu aud o vorbă! Totul a fost bine! Ne-am înțeles, da?
Seara, la căldurică sub plapumă, înainte să adorm, am simțit t0tuși o dezamăgire. Venea însoțită cu un mare semn de întrebare? Nu că nu am ajuns în piață, să văd ce s-a întâmplat acolo! Nu că nu am dansat pe scenă, dacă o fi fost vreo scenă! Dar de ce pe toate camioanele, parcate în jur, erau aceleași pancarte, ca și pe-al nostru? Scria pe toate la fel: „CAP-ul din comuna xxx, cel mai fruntaș dintre fruntași în întrecerea socialistă!” Oare pe cele care au ajuns primele… ce scria? Dar pe primul? N-om fi rămas noi, ăștialalți, degeaba la coadă? Ca la premiile de sfârșit de an școlar, unde toate diplomele arată la fel. Ca și scândurile. Poți scrie pe ele, și mențiune, și premiul întâi!
10 Octombrie
În urmă cu trei ani, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale în parteneriat cu primăriile locale, a propus ca pe data de 10 octombrie să fie sărbătorită, în fiecare an, „Ziua Naţională a Produselor Agroalimentare Româneşti”. Cu scopul de a încuraja consumul produselor ecologice și a promova obiceiurile locale, portul popular, meșteșugurile și deprinderile moștenite din strămoși. La prima ediție, organizată în București, care a durat 5 zile, au participat, în 2017, peste 100 de asociații din toată țara. O mijlocire directă în relația producător – consumator, mai ales în domeniul gastronomiei tradiționale.
În luna octombrie, anul trecut, a căpătat amploare în toate județele. Să ne amintim și de plăcintele cu dovleac, brânza în scoarță de brad sau dulceața din ardei iuți, prezente pe tarabe, la târgul organizat în Parcul Cancicov. Să sperăm că tradiția va învinge virusul!
