Cel mai adesea îl recitesc pe Caragiale râzând cu poftă, încântată de toate detaliile textelor lui, scrise cu cu o inteligență scăpărătoare, fosforescentă. Uluitoarea concizie a stilului său nu încetează să mă uimească de fiecare dată, să mă umple de admirație.
Îmi face bine să-l frecventez cât mai des pe marele comediograf, pentru că ascuțitul său spirit critic, ironia necruțătoare, simțul absurdului (e precursorul lui Eugen Ionescu), râsul nestăvilit au un puternic efect terapeutic.
Curăță, îndepărtează din gândire tot ce e strâmb, rezidual, și limpezește, tonifică, trezește. Ca toate marile genii ale comediei și satirei din toate timpurile, Caragiale are și el „tristețea veselă”. Pentru că substratul scrierilor sale din registrul comic este unul grav. Lucid peste poate, el a văzut enorm și a simțit monstruos, vorbind cu extremă seriozitate despre probleme cu care nu se glumește, patrie, popor, cultură, limbă.
Cu atâta spirit de pătrundere, atâta profunzime și previziune, încât nu ai cum să nu-i dai dreptate și să te înclini. Ne întâlnim și astăzi, din nefericire, cu o mulțime de situații aidoma celor din cunoscutele sale comedii, și n-am scăpat de cațavenci, farfurizi, brânzovenești, tipătești, etc. Fripturismul, corupția, tranzacționismul, „machiaverlâcurile”, „enteresele”, strict individuale sau de partid, complicitățile oneroase și mai ales hoția sunt omniprezente în spațiul autohton, atât de rezistent la schimbare.
Apropo de urâtul nărav al furăciunii, am să amintesc ce-i spunea Caragiale, într-o scrisoare, lui Ion Petrovici. Îi relata o excursie într-un orășel german, Halle, cu universitate, unde, luând tramvaiul, a văzut cum toți pasagerii, fără să fie pe acolo vreun controlor, puneau taxa pentru călătorie într-o cutie găurită, ca o pușculiță. Și încheie, nu fără amărăciune: „Îți închipui tu că s-ar putea introduce sistemul în România?!…Mă, la noi s-ar fura și cutia”…
Tot cu amărăciune constați și tu, cititor și cetățean onest, câtă dreptate avea Caragiale în credința lui că civilizația societății românești este una de suprafață „o caricatură de civilizație, fără profunzime”, semănând mai curând cu „un balamuc de țesături și intrigi bizantine”, și că suntem o țară unde „lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul viții demne de compătimit”.
Până când? Unde-i noul proiect de țară, viziunea? De ce nu avem o țară ca afară? Poate pentru că ne-am obișnuit să conviețuim cu dezastrul, să acceptăm inacceptabilul, să renunțăm înainte de a începe o construcție.
