19 aprilie 2024
Zona zeroCuvânt pentru sufletPRIN OCHII SFINȚI CUPRINDEM MÂNTUIREA

PRIN OCHII SFINȚI CUPRINDEM MÂNTUIREA

Este prezent freamătul de clopot vestitor al praznicului Întâmpinării, care fără încetare ne dă de veste că trebuie să-L reașteptăm pe Domnul. Nu ca pe un plecat din mijlocul nostru, ci ca pe Acela pe Care, din lipsă de grijă, Îl putem pierde, ascunși rămânând în cele mai friguroase unghere ale vieții. Abia ne-am întâlnit cu cei ce ne învață cum trebuie însoțit Domnul. Întâi, Dreptul Simeon, bătrânul fericit, plin de Duh Sfânt, ce pune în stih suspinul lumii întru așteptarea Mântuitorului. În planul al doilea, Ana lui Fanuel, curata, rugătoarea și postitoarea văduvă, răpită parcă de Templu în așteptarea umplerii locașului de slava lui Mesia.
Suntem în plin urcuș duhovnicesc. Avem nevoie de lecția evangheliei începutului de lună februarie, în care ne vom afla duminecă (Matei 22, 35-46 – Evanghelia despre porunca cea mare din Lege). Ea ne cuvântă despre chemare, încredințare, libertate, responsabilitate, indolență, judecată și răsplată. Și despre faptul că, indiferent de cantitatea darului (talantului/talentului), Cel care hotărăște criteriul după care se face diferențierea, dar și răsplata, este Stăpânul. Nu sluga temătoare și cârcotașă, care se simte a fi nedreptățită. Efortul mântuirii ține de chemare și de răspus, de asumare, de râvnă, de împreună lucrarea cu Cel care te invită întru slujire. Oricum am da-o, parabola este, în fapt, o pildă despre iubire. Și despre veghere. O veghere activă, orientată asupra atitudinii noastre faţă de lucrul Domnului, singurii duşmani identificaţi aici fiind indiferenţa şi lenea … adică noi înşine. Nu fapta ce izvorăște din ea. De mare preţ, pentru oricare dintre noi, rămâne sfatul solomonian: “Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbe 4,23) poate fi ocolit limitatul accent pus pe rezultate: când lucrezi cu Domnul, pentru El, prin El, rezultatele sunt în mâna Lui şi doar El le poate evalua cu adevărat. De aceea este răsplătită și inima, nu doar
Extraordinar ar fi de-am înțelege faptul că efortul nostru nu este mai important decât bucuria lui Dumnezeu de a ne ști ai Săi! Domnul nu dă mai mult decât putem noi duce. Se zice că un copil îl ajuta pe tatăl său la împachetatul unor lăzi cu bunuri și, mai apoi, era pus să le transporte la oarecare distanță, spre a le depozita. Cineva care trece pe acolo îi rostește copilului: ”Nu crezi că este prea grea lada aceasta?”. Copilul replică: ”Tatăl meu știe cât pot duce și nu mă încarcă mai mult. Doar mă iubește!” Orice efort devine rod prin mila lui Dumnezeu. A-L întâmpina și a fi cu Domnul este deja răsplată!
Inspector scolar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri