Cu mulți ani în urmă, un dac, căzut de pe columnă, umbla prin centrul orașului și prin piețe, cântând din fluier. Avea o traistă țărănească trecută peste umăr, îndesată ochi cu instrumente de suflat din lemn, de diferite dimensiuni. Frumos meșteșugite acustic, cu motive tradiționale pirogravate.
Părinții nostalgici, cu copiii de mână, îi deveneau clienți, doritori să cumpere. În tot zumzetul de motoare care sufocă astăzi Piața Centrală… și locurile de parcare, o linie melodică inconfundabilă străbate zilnic vacarmul. Imnul Național, cântat la fluier, parcă izvorăște de undeva, din dogoarea pământului.
Cauți sursa și nu o găsești. Abia când îi găsești urma, dai peste o mogâldeață de om, adăpostită la umbra unor arbuști ornamentali. Cu ochii închiși, unde numai degetele umblă, Gheorghe Dumitru se regăsește într-o lume numai de el știută. În față, pentru trecători, expusă pe un carton, oferta de produse este limitată: pietre din spumă de mare (pentru călcâie muncite), ace de cusut și clame (cârlige) de rufe.
„Dom’ le, eu nu-s de pe aicea! Femeia mea e! Avea buletin de oraș. Am rămas în Bacău din 1962, de la colectivizare.
Zic că-s băcăuan. Mă trag din neam de ursari, din Podoleni. Meseriași din tată în fiu. Tata era meșter fierar. Putea să facă tot ce era nevoie la casa omului. Topor, secure, o cheie la o broască, un sfredel pentru lemn. Lucra corect. Eu nu am reușit să fac niciun sfert din ce a făcut el, ca meseriaș specialist. Veneau ingineri de la fabrici să afle secretul cum bătea el fierul. Eu am lucrat ceaune mai mult. Acum nu mai este vânzarea cum era înainte. Și pe astea de le ofer acuma la vânzare, cer prețul cel mai mic.
De la trei lei bucata din piatră de spumă de mare. Depinde și de om. Dacă vrea, și-i bine dispus după un păhărel, dă mai mult când îi cânt ceva de suflet, la fluier. Copiii au plecat prin țări străine. Se pierde meseria. Eu am nouă… și mulți nepoți. Nu mai merge nimic. O duc greu și ei. Dacă le dau eu lor, sunt bun! Ddacă nu, sunt rău! Dapă-i să le cer? Mai am un frate în spital la Focșani. Greu s-ajung și la el.
Noroc că am pensie. Am lucrat la Partizanul, la curățenie. Nu-i mare, dar cu asta mai am scăpare.” A împlinit 81 de ani, merge pe 82. Are acea înțelegere a vieții pe care doar timpul o adună ghem. „Omu-i dator să muncească pân’ la moarte. Ce? Ai mei au avut vreodată pensie?” Gheorghe Dumitru ( două nume de sfinți cu motivație de petrecere), transmite, prin cântecul lui, acea înțelepciune care te cheamă spre calm și cugetare. E mândru că poate, la anii lui, să aibă grijă de famile. Îl puteți vedea în fiecare zi, dacă treceți prin piața mare.
Ca punct de reper, cântă fără program, la muzicuță și fluier, așezat pe temelia fostului orologiu, ridicat de vestitul ceasornicar Popovici.
