Când eram mic, nu am visat să mă fac jurnalist. Născut și crescut pe vremea lui Ceaușescu, era greu spre imposibil să fac o pasiune după lectura plicticoaselor ziare oficiale de partid. Înspre adolescență am descoperit „România literară” (plus alte vreo două reviste cam literare greu de găsit), „Secolul XX” (o insulă fabuloasă de scriitură și idei din Occident), „Flacăra” (cu reportajele sale inedite și admirabil scrise) și cronicile de fotbal spumoase ale marilor Fănuș Neagu, Ioan Chirilă, Eugen Barbu sau Radu Cosașu. Adică băteam mai mult spre literatură decât înspre vreun soi de jurnalism, care nici nu știam cu ce se mănâncă. După 1989, oferta presei a devenit abundentă, dar în mintea mea – câtă aveam pe atunci – erau alte zburătăciri, fără vreo legătură cu meseria de ziarist. A, să nu uit, primul număr al ziarului Deșteptarea l-am citit în decembrie 1989 pe trotuar, în față la Prefectură, unde mă aflam naiv „la revoluție”. Nu țin minte să mă fi covârșit rândurile scrise, că prea era multă și frumoasă realitatea care mă consuma. După ce viața m-abuimăcit/bumbăcit/tăvălit de rămăsesem pui de cuc spre niciunde să mă duc, mi-am zis că trebuie să leg de vreun rost. Și-am aflat că Deșteptarea caută oameni, probabil se dorea împrospătarea redacției, mai ales că apăruse – pe la mijlocul anilor ’90 – concurență serioasă în presa tipărită din Bacău.
Cum se începe o carieră: c-o știrucă și-o notiță
Trecut-au anii și s-a risipit prin bordeiele memoriei momentul înfățișării mele la sediul de pe strada Vasile Alecsandri, nu acolo unde-i acuma, ci mai „la deal”, în locul unde-s Taxele și Impozitele Primăriei și restaurantul Curtea Veche. Trebuie să fi fost destul de indimidat pe scările acoperită de prăfuita mochetă roșie și în fața ușilor înalte din lemn, în spatele cărora așteptau „balaurii” condeieri. Nu râdeți, cei din generațiile X, Y, Z (și alte litere de pe la coada alfabetului), că generația mea nu a fost educată să creadă că știe și i se cuvine totul, cu atât mai puțin să-i considere pe cei mai în vârstă „expirați”! Cred că șefii redacției m-au testat cumva la limba română și m-or mai fi întrebat ce-i cu mine, iar asta a fost suficient pentru a intra în probe. Adică eram într-un fel de internship, după modelul american, mai puțin salariul, că doar învățam meserie la Deșteptarea! Cert este că am intrat în programul redacției, participând inclusiv la ședințele de sumar, unde fiecare trebuia să spună ce are de gând să scrie pentru ediția de a doua zi. Eu primisem ca „domenii” Poșta, Electrica, Apele Române și alte câteva instituții de unde nu prea se scoteau știri spectaculoase. Dar nu știu cum reușeam să aduc informații interesante care apăreau multe dintre ele pe prima pagină. Ce-i drept (probabil molipsit de stilul „Evenimentului Zilei” inventat de Cristoiu) scriam scurt, clar și punem titluri care săreau în ochi. Așa că, la un moment dat, când domnul Bălțătescu mă întreba ce „dau” pentru a doua zi, răspundeam voios: „O știrucă de la Poștă și o notiță de la Electrica!”. Și așa am convins, de m-a angajat Deșteptarea ca redactor. Cu salariu, cam mic la început, ce-i drept, dar, vorba mucalitului Dorin Ciulină, „Nica-i bun?”.
Fii tu!
Și-am început. Întâi, la Cultură-Învățământ, cu Ștefan Olteanu pe post de domnul Trandafir protector-îngăduitor, pe urmă la Social, unde doamna Elena Țintaru încerca să împună impună ceva rigoare în bezmeticeala mea de început, mai apoi la Anchete-Reportaje, cea mai cea parte a ziarului, care aducea subiectele „grele”. Aici era jupân Dan Mindirigiu, care cunoștea județul ca-n palmă și avea în memorie sute și sute de nume, argumente care făceau din fiecare ieșire în județ cu el o adevărată aventură jurnalistică. Cred că doar domnul Eugen Verman, pe agricultură, îl egala la „relații”, adică neprețuitele contacte care îți oferă informații, piste, lămuriri, obligatorii în scris. Am ajuns și la Politic (chiar șef), într-o epocă în care Bacăul avea o garnitură de calitate prin funcțiile publice și în Parlament, iar în timp i-am văzut crescând în ani și funcții pe mulți dintre cei ce dau acum ora exactă în treburile publice ale județului. Am ucenicit câțiva ani, nu mulți, dar destui, învățând cât m-a dus capul, răzvrătindu-mă câteodată, când mi se părea mie că e… altfel. De fapt, nimeni de la Deșteptarea nu mi-a spus „Fă ca mine!”, am fost lăsat să încerc lucruri noi, să greșesc și să o iau de la capăt până iese bine, să fiu eu însumi, dar în slujba ziarului și a cititorilor.
„Nu accepta, că n-ai nicio șansă!„
A venit și-o zi în care mi s-a propus să fiu redactor-șef adjunct. Eu și prietenul Auraș Chiscop trebuia să-l secondăm pe domnul Bălțătescu. Am cerut o noapte de gândire și imediat l-am sunat pe Poe, Claudiu Boangiu/Poenaru, om drag tare sufletului meu, care s-a dus prea grăbit. Povestea e că Poe lucra la concurență, la Monitorul de Bacău, dar asta nu neîmpiedica să vorbim sincer despre orice. Mai puțin despre subiectele exclusive pe care le aveam fiecare la ziarul lui. Eram cam ca fotbaliștii de la Dinamo și Steaua de pe vremuri, care pe teren jucau la rupere, dar pe urmă se reuneau la un șpriț amical. Poe avea limba ascuțită și mă tachina că ei, la Monitorul, fac o presă mai modernă, în timp ce Deșteptarea rămăsese mai în urmă. Bineînțeles că-l combăteam cu argumente pătimașe, dar îi mai dădeam și dreptate… în gând. Așa că l-am informat pe Poe că am să fiu redactor-șef adjunct, funcție din care voi schimba ce-i de schimbat și-i vom bate la tiraj de-o să le sune modernismul în cap pe cei de la Monitorul. „Nu accepta, că n-ai nicio șansă! Sunt prea mulți cei pe stilul vechi acolo, nu or să vrea. Stai cuminte, ca să nu fii dezamăgit!„, m-a sfătuit Poe. „Lasă că ai să vezi tu și toată redacția ta!„, l-am amenințat eu prietenește. Nu știu cât am schimbat eu și Auraș fața Deșteptării, dar știu că fiecare ziarist, indiferent de vârstă și experiență a fost parte a echipei. fără resentimente, fără ezitări, deschiși la propunerile noastre, chiar dacă uneori îi scoteam din zona de confort, cum se spune mai nou. Mereu în spatele nostru era domnul Bălțătescu, nu ca cenzor, ci atent să nu comitem vreo trăznaie luați de entuziasmul vârstei. Parcă îl văd venind cu câte o pagină tehnoredactată în biroul redactorilor-șefi adjuncți în încercarea de a ne domoli vreu impuls gratuit: „Boierule, e interesant, dar nu crezi că asta-i prea mult? Mai uită-te odată, te rog!” Uneori acceptam, alteori refuzam, cert este că Gheorghe Bălțătescu nu și-a asumat niciodată reușitele noastre, dar a fost mereu paratrăznetul care încasa când noi dădeam un rateu. Mulțumesc, boierule!
Oleacă de sentiment
Și pe urmă au mai fost. Examene dure tare la gramatică și cultură generală pentru cei (tot mai mulți!) care doreau să scrie la Deșteptarea și-au devenit condeie bune de tot, funcția de redactor-șef, emisiuni la TV și radio, campanii de presă care-au ajutat comunitatea și evenimente pentru toți băcăuanii. Bune și rele, ca-n viață, o bucată de viață trăită intens, consumată lacom ca pe un fruct rece și zemos într-o după-amiză de vară. Ce rămâne? Bucuria de a fi fost parte la ceva unic, care te-a îmbrăcat în hainele frumoase ale excepției. Mama, draga de ea, îmi decupa editorialele din Deșteptarea și le păstra în cartea ei de rugăciuni, chiar dacă uneori cuvintele mele nu se potriveau cu cele sfinte. Mă învăluie plăcut gândul că am reușit cumva să mă apropii de sfințenia cuvântului și-a faptei bune prin tot ce-am fost (și) la Deșteptarea. Trăirea asta îmi aduce gânduri bune și-mi alungă cețurile blazării. Adică am rămas puțin ziarist, nu-i așa?
