Tin minte ca, în primul meu an de studentie, am vazut la Teatrul Bulandra un spectacol extraordinar, cu doi actori magici, Marin Moraru si George Dinica. Era „Nepotul lui Rameau”, în regia lui David Esrig, un spectacol cult, unul dintre acelea care se ivesc rar, stralucesc intens si dainuie mult timp în memoria pasionatilor de teatru.
Marin Moraru era Diderot, filosoful fiind multiplicat într-un savant, ingenios joc de oglinzi. Iar jocul sau era extrem de subtil, cu infinite nuante si cu acel tip de comic grav care avea sa-l defineasca pe un actor foarte special. Cu ochii lui rotunzi, de copil mirat sau de batrân întelept, cu o gura arcuita ca un accent circumflex, cu toate micile lui gesturi (o anumita expresiva coregrafie a mâinilor mi-o amintea pe aceea, atât de rafinata, a lui Ion Fintesteanu), cu intonatiile sale când candide, când categorice, actorul creiona tipuri, personaje care ti se întipareau pe retina.
A facut mult teatru si mult film, din fericire, pentru ca asa memoria îi va fi perpetuata mai usor. Teatrul este o arta a momentului, care nu aspira la eternitate, ceva din fiinta lui semanând cu vârstele omului. Si în aceasta lupta cu timpul sta frumusetea teatrului.
„Oamenii care lucreaza în teatru, desi stiu ca arta lor nu va dura, vor totusi sa se ia la întrecere cu timpul neiertator”, spunea Aureliu Manea, un regizor de geniu, prea repede disparut din lumea scenei. Marin Moraru, care a adunat si multe amaraciuni în viata lui de artist inegalabil, fiind retras în ultima vreme (exista multa ingratitudine, meschinarie si josnicie la unii contemporani), ne-a daruit atâtea minunate sarbatori ale vietii fara bariere, care este arta, încât ni-l vom aminti întotdeauna cu bucurie si recunostinta.
Nu e o noutate faptul ca oamenii sunt curiosi sa afle secretele celebritatilor, sa-si arunce o privire prin gaura cheii, pentru a întrezari câte ceva din partea întunecata a acestora. Si se gasesc si destui jurnalisti amatori de dezvaluirea secretelor socotite scandaloase, care confectioneaza carti pline de anecdote, cancanuri, indiscretii si intimitati, bârfe menite sa atraga, cu orice pret, publicul. Cine mai citeste astazi pe Shelley, Byron, mari poeti romantici, pe Voltaire, E. A. Poe, Tennessee Williams, Dikens, Oscar Wilde?
Nu stiu cât interes mai trezeste acum opera lor, dar viata lor amoroasa, iesita din comun, cu siguranta ca ar face obiectul curiozitatii unui cititor dornic de picanterii. Pe asta au si mizat jurnalistele Shannon McKenna Schmidt & Joni Rendon când au scris si au lansat pe piata cartea „Romantism, pasiune, scandal. Viata amoroasa a scriitorilor celebri”, având ca personaje autori faimosi. În afara de cei pe care i-am numit, facând parte dintr-o epoca mai îndepartata, sunt în carte, surprinsi în derivele lor sentimentale si sexuale, cunoscuti scriitori din generatia beat, Kerouac, Ginsberg, Burroughs, alaturi de Arthur Miller, Hemingway, Fitzgerald (si zanatica lui Zelda), Virginia Woolf, Agatha Christie, Simone de Beauvoir, Anaïs Nin.
Aceasta din urma, cu existenta ei excentrica, flamboaianta, în care a sfidat mereu bunul simt comun, chiar ca nu avea cum sa lipseasca din pagini despre incesturi, homosexualism, lesbianism, menajuri á trois etc. Nu stiu însa ce bine pot face literaturii astfel de carti care îi prezinta pe scriitorii respectivi în culori deloc placute, ei parând niste tarati morali. Pentru pudibonzi si cucernici viata amoroasa a acestora este o oroare, o blasfemie de neiertat. Dar lucrurile nu stau chiar asa si nu numai în curtea literaturii, a artei, în general, s-au întâmplat, se întâmpla asemenea „grozavii”.
Apetit erotic supradimensionat, obiceiuri ciudate, obsesii, fetisuri sexuale, mania seductiei exista la toate categoriile de oameni, nu numai la artisti. Exista si la sportivi, vezi cazul lui Tiger Woods, campionul la golf, la politicieni, ca J.F. Kennedy sau, mai recent, Dominique Strauss-Kahn. Revenind la literatura, la arta, am sa amintesc celebrul aforism al lui Flaubert (acuzat de pornografie într-un faimos proces, prezent si el în cartea celor doua jurnaliste) „Singura moralitate a artei este frumusetea ei”. Mai bine, mai elocvent spus nu se poate.
