• O PASTILĂ BINEFĂCĂTOARE, DEŞI AMARĂ… Radu Paraschivescu, scriitorul deghizat cu succes în lingvist, apără norma cu orice risc. Vorbind despre obligaţia de a pune prepoziţia pe înaintea lui care la acuzativ, ne face părtaşi la o spaimă dorit fictivă: cu riscul de a fi acuzat de „nazism intelectual”, nu va renunţa la pe care chiar dacă Academia Română, constrânsă de frecvenţa formei neprepoziţionalizate, ar legifera un pronume relativ simplu, bun la toate. Exemplul dat e uşor de reţinut: „Fiul meu are un coleg care-l ajută la lecţii”, spre deosebire de „Fiul meu are un coleg pe care-l ajută la lecţii”, unde primul care este subiect, iar al doilea, complement direct, regim asigurat de prepoziţia pe (Pastila de limbă, la DIGI TV).
• RĂSPUNDERE OFICIALĂ. „Ne propunem să pregătim elevii pentru a diferenţia informaţiile bune de cele eronate de pe internet”, a promis un nou ministru al Educaţiei. Noi propunem doi termeni din teoria literaturii – asonanţă şi aliteraţie –, pe care câteva pagini (şi electronice) voit didactice le tratează ca sinonime. Primul termen desemnează o rimă i-am zice aproximativă („Şi nime-n urma mea/Nu-mi plângă la creştet,/Doar toamna glas să dea/Frunzişului veşted” (Mihai Eminescu, „Mai am un singur dor”). Al doilea termen e privit ca antonim al asonanţei şi constă în repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete, pentru a realiza o imagine auditivă: „Prin vulturi vântul viu vuia/Vreun prinţ mai tânăr când trecea” (George Coşbuc, „Nunta Zamfirei”; repetarea, la iniţială, a consoanei v, urmată de vocala u, sugerează perfect ambianţa voită de poet). DEX-ul (din 2009, 2012, 2016) cade în greşeală: „Asonanţă, s.f. Repetare a aceleiaşi vocale accentuate în cuvinte care se succed”. Să corectăm: 1. nu e vorba de repetarea unui sunet, ci de aproximarea acestuia (vezi exemplul eminescian creştet – veşted); 2. nu numai vocala se poate relua; 3.„repetarea aceleiaşi vocale” conţine un pleonasm; corect: „repetarea unei vocale”; 4. „se succedă”, nu „se succed”. Onest a fost DEX-ul din 1975 (ediţia întâi a celui mai popular dicţionar românesc), reluat în 1996, care defineşte asonanţa ca „rimă imperfectă” şi atât.
• PENTRU „DOAMNE FEREŞTE!” S-au difuzat în ultimele săptămâni fluturaşi care ne instruiau în legătură cu pericolele date de foc şi inundaţii. Sfaturile sunt bine-venite, dar redactarea nu. „Supraveghiaţi şi educaţi în permanenţă copii a nu se juca cu focul”, ni se scrie (nu de mână!) la un moment dat. Cuvintele subliniate de noi au păcate: 1. de vreme ce avem forme ale aceluiaşi verb în care grupul literal ia se reduce la e (noi supraveghem, eu supraveghez, şi nu *supraveghim, *supraveghiz), acel e devine obligatoriu pentru toată conjugarea; 2. în rostire, copii, în contextul dat, impune trei silabe (nu „nişte co-pii” trebuie educaţi, ci „toţi co-pi-ii”), în care îl vom auzi şi deci îl vom nota pe al treilea i. Aşadar, un anunţ care nu este redactat corect pierde din eficienţă, întrucât autorul textului nu demonstrează competenţă minimală, ceea ce îl discreditează în faţa destinatarului.
• DE UNDE UN ALT NENEA IANCU? „Acest om /Caragiale, n.n./ a văzut mai bine decât oricine în realitatea noastră socială din veacul al XIX-lea”, nota Garabet Ibrăileanu în prefaţa la „Spiritul critic în cultura românească” (Bucureşti, Editura „Minerva”, 1984, pp. 9-10). Acel „simt enorm şi văz monstruos” (sursă a titlului rubricii noastre) nu e departe de dorinţa autorului comediei „O scrisoare pierdută” de a fi numit de posteritate „Moş Virgulă”.
Oare există vreun semn de punctuaţie mai pretenţios decât acesta? În următoarea ediţie, vom încerca un răspuns.
