Cum teatrul băcăuan a intrat într-un an aniversar, prezența în repertoriul său a unei piese despre condiția actorului nu este deloc întâmplătoare. Dimpotrivă, e cât se poate de bine venită, e programatică. „Uciderea lui Gonzago”, spre care s-a orientat regizorul Dumitru Lazăr Fulga, este textul dramaturgului bulgar Nedyalko Yordanov, cunoscut în România prin alte câteva montări de la teatrele din țară, din Iași, Oradea, Constanța.
Este un text de substanță, excelent scris, cu deplin meșteșug dramaturgic, având un complex de teme, pornind de la cea mai cunoscută capodoperă shakespeareană, „Hamlet”. Mecanismul puterii este bine surprins în piesă, la fel tema prieteniei, a iubirii, a trădării, a relațiilor umane, cu tot imprevizibilul lor. Și a fricii, a renunțării la demnitate în condiții potrivnice, într-un stat totalitar, al unei stricte supravegheri, de care se ocupă poliția politică.
În „Uciderea lui Gonzago” se duce o aprigă luptă pentru cucerirea puterii, se țes intrigi, se pun la cale comploturi. Totul se petrece ca pe o tablă de șah, unde cei mici sunt doar simpli pioni, elemente de sacrificiu, în timp ce „meneur du jeu” este versatul Polonius , învechit în rele, cum ar spune cronicarul. El dispune ce anume va juca mica trupă de actori primită la Elsinore, și ține, cu strășnicie, totul sub control.
Aflăm mai multe despre cei cinci actori și încâlcitele lor vieți, despre traiul lor promiscuu și precar, stând sub semnul provizoratului, mereu pe drumuri, în goană după câțiva bănuți, în prima parte a piesei. Când asistăm la repetiția viitorului spectacol care se va juca pentru Curtea regală, și pentru bunul plac al lui Hamlet, repetiție strict urmărită de ochiul vigilent al lui Polonius. Lucrurile nu merg însă lin și, în partea a doua a piesei, după reprezentația trupei -scena de teatru în teatru- actorii vor fi învinuiți că au făcut parte dintr-un complot împotriva regalității. O lovitură de stat despre care ei nu au habar, pentru că totul nu e decât o sinistră farsă. Vor fi aruncați însă în temniță, unde, de frică, își vor pune cenușă în cap, vor recunoaște, sub amenințarea cu moartea, și ce nu au făcut, numindu-se singuri, „porci murdari care scormonesc în lături”.
În fine, pentru că e vorba despre o tragicomedie, actorii vor fi eliberați și trupa lor de teatru ambulant va deveni una regală, după decretul semnat de noul rege Fortinbrans. În timpul anchetei vor ieși la iveală conflictele din interiorul trupei, trădările, răzbunările, sforăriile, josnicia unora, lașitatea. Iese la suprafață mizerabilul trădător, nu altul decât Sufleurul, iar Horațiu nu mai este același bun prieten al lui Hamlet, după cum îl știam, devenind, îi piesa lui Yordanov, un personaj malefic, un ticălos, așa cum Polonius este un spion al cuceritorului norveg.
Tulburător în această piesă complexă, profundă, cu multe metafore și suprateme, este caldul omagiu adus artei actorului, rostului acestuia pe lume. Acela de a spune adevărul, de a fi oglinda și cronica prescurtată a vremurilor lor, așa cum știm de la Shakespeare. Charles, directorul trupei, Elisabeth și Amalia, în ciuda unor cedări sub regim de teroare, au această intimă credință.
Desigur, în chip evident, aceasta este și convingerea regizorului Dumitru Lazăr Fulga, care face o lectură empatică a piesei, valorificând în chip predominant această temă. El comprimă acțiunea piesei, care e destul de lungă, reducându-i timpul și suprimând niște personaje. În timp ce altele, regina Gertrude și Claudius, vor fi simple voci care se aud de după o draperie- cortină. Distribuția este una destul de echilibrată, din ea remarcându-se, printr-un joc atent dozat, profesionist, Ștefan Hagimă (un Polonius cameleonic, pervers, machiavelic), Firuța Apetrei (aspră, cinică, dar generoasă în Elisabeth), Ion Goranda (un Charles credibil), Dumitru Rusu (lunecos, parșiv, în Sufleurul). Într-o partitură interesantă, de coloratură, evoluează Ștefan Alexiu (un Călău elegant îmbrăcat în alb și negru, cu o vioară în mână). O surpriză plăcută este și interpretarea nuanțată a Alinei Simionescu (Ofelia). Sunt în nota spectacolului Denise Ababei (Amalia și Regina), veridică într-un personaj deșucheat. Valentin Braniște, un perfid Horațio, Bogdan Matei (un Hamlet reflexiv, într-o bună poză), Bogdan Buzdugan (Henric). Bătrânul actor Benvolio e tânăr aici, în viziunea regizorală, fiind întruchipat de Tudor Hurmuz, care debutează promițător pe scena băcăuană.
Ca noutate, spectacolul are un concept multimedia, realizatorul acestuia fiind talentatul artist fotograf Ovidiu Ungureanu. Multe din imaginile proiectate pe ecranul din fundalul scenei sunt frumoase, expresive, dar nu toate au darul de a contextualiza, de a adăuga un strat semantic textului (n-am înțeles, de pildă, cadrul cu maimuța și puiul …).
Pe lângă versiunea scenică a textului și regie, Dumitru Lazăr Fulga semnează un decor simplu și sugestiv, adecvat acțiunii, cu mai multe elemente, detalii ținând de o tablă de șah. Costumele Cristinei Ciobanu sunt nimerite, în consens cu personajele (caracterizându-le) și cu ceea ce se petrece pe scenă.
„Uciderea lui Gonzago” este un spectacol profesionist, interesant, despre costul și prețul artei, este elaborat, făcut cu credință în adevărul artei, dar tocmai de aceea mă așteptam la mai multă inventivitate, tensiune dramatică, nerv, la mai multă frumoasă nebunie.
