Scriu aceste rânduri fredonând melodia lui Florin Bogardo, devenită rapid un șlagăr, cu versuri despre anii de liceu, cu emoții la română, când la mate dai de greu… La română nu aveam emoții, poate doar estetice, pentru că eram pe teritoriul meu, așa cum se întâmpla la toate materiile ținând de umanioare, dar la mate, ca și la fizică și chimie, recunosc, dădeam de greu de cele mai multe ori.
N-aveam organ și pace pentru aceste materii, pentru aceste științe, deși le prețuiesc și le cunosc imensa importanță. Dar eu nu eram făcută pentru ele. Îmi plăceau artele, și teatrul, în primul rând.
Pe care l-am descoperit cu adevărat în anii de liceu, când am făcut parte dintr-un cerc de teatru, și am jucat în câteva spectacole. Înainte de asta, în anii de gimnaziu doar recitam poezie, și mergeam la multe concursuri de gen. Dar în liceu am avut o admirabilă doamnă profesoară de latină, Alexandra Căpitanu, care ne-a adunat în jurul ei și ne-a dat de lucru, a făcut un repertoriu, am început repetițiile și, în final, am jucat pe scena Casei de Cultură din Bacău „Grădina cu trandafiri” și „Tache, Ianke și Cadâr”.
Îmi amintesc mereu cu plăcere de acele vremuri fericite, am multe amintiri frumoase din anii de liceu, dar acum am o ocazie specială să mă întorc în timp. Pentru că domnul profesor (de educație fizică) Paul Deboveanu mi-a pus în mână cartea lui „Un liceu, multe destine. File de monografie”, apărută la editura Alma Mater, Bacău.
E acolo o istorie vie, intens trăită a actualului Colegiu Național „Gheorghe Vrănceanu”, care se numea „Lucrețiu Pătrășcanu” când eram pe băncile lui. Domnul profesor a avut acolo o activitate neîntreruptă timp de 43 de ani, și s-a implicat trup și suflet în scrierea acestei monografii, s-a documentat serios, a cercetat temeinic documente, s-a afundat în arhive (sunt o mulțime de date, tabele cu performanțe, cu cifre) făcând totul cu dragoste, cu pasiune pentru o instituție de învățământ în care a zidit o bună parte din ființa sa.
A adunat multe și diverse materiale, avântându-se în scrierea cărții și cu un nedisimulat sentiment de mândrie, pentru că școala unde a lucrat și-a câștigat, în timp, un binemeritat prestigiu. Lucrarea (cu o bogată iconografie) are șase capitole, oprindu-se asupra începuturilor liceului, vorbind despre profesorii care l-au slujit, despre elevii de excepție care au obținut rezultate strălucite la olimpiade și la alte concursuri, competiții sportive etc. Are și o destinsă, amuzantă secțiune de anecdotică, un capitol special dedicat absolvenților, mărturiilor acestora, și unul de interviuri cu foști directori, cu foști elevi (Viorel Cataramă, Florin-Ioan Vornicelu, Dan Petrușcă).
Nu lipsește nici interviul dat de autorul cărții unor eleve, în care Paul Deboveanu mărturisește: „Am știut atunci că voi avea o bătrânețe liniștită, când la nunțile copiilor mei au venit toți colegii să fie lângă noi. Am simțit atunci că nu sunt singur. Când, prima dată în Bacău s-a defilat cu majorete și fanfară, în uniformă de promoție în admirația tuturor celor prezenți (acțiunea fiind pornită și la sugestia mea, dar mai ales pregătită de mine !!).
Când s-a dezvelit placa comemorativă în care, unui teren din baza sportivă a liceului i s-a atribuit numele meu. Atunci am plâns și mi-am zis că nu am trăit degeaba”. Da, domnule profesor Paul Deboveanu, așa este!
Ați trăit și trăiți frumos, pe deplin. Sunteți un om al faptei, un entuziast cu suflet mare, generos, mereu deschis spre ceilalți, recunoscându-le valoarea (atât colegilor, cât și elevilor), astfel încât transmiteți un sentiment reconfortant, tonic, de încredere în lucrurile făcute cu pasiune și cu rost.
