Rreporter: Ştiu despre dvs. că aţi refuzat un mare premiu naţional. De ce?
Doru Kalmuski: Am mai spus asta. Publicasem, sub pseudonim, un volum, cu un an înainte de acela de la Cartea Românească, editură a Uniunii Scriitorilor România. Când Laurenţiu Ulici, preşedintele USR de atunci m-a propus la Premiul pentru Debut în proză, cei de la
C.R. au spus că s-ar putea să apară discuţii. Aşa că am renunţat.
Rep. Ce a mai urmat?
D.K. A urmat un alt roman, tot la C.R. care a fost schilodit complet de cenzură. În primul era o parabolă a evadării din Sistem, care a reuşit să treacă. De data asta n-a mai mers.
Rep. Dar titlurile care au apărut ulterior?
D.K. Ulterior, după 1990, s-a intrat în epoca confuziei literare. Publică cine are bani sau zile de câştigat din închisoare. E la putere mărunţişul, ieftinătatea, iar revistele literare gem de clientelă, care nu face critică literară ci coprofagie. Exemple la tot pasul.
Rep. Ce planuri aveti în prezent?
D.K. Planuri are doar arhitectul, strategul şi Creatorul.
„Din dramă în vodevil”
(sau Marotele noastre cele de toate zilele)
Situată la antipodul operelor intelectualilor noștri preaminunați care oferă oricând, oricui – un citat, un sfat, o bătaie pe umeri, cartea aceasta este o carte care se trăiește. Doru Kalmuski scrie paroxistic. Așa cum trăiește. Deautomizat. Decondiționat. E destinul său. Exigențele sale ancestrale, modelele din patrimoniul ereditar.
E o carte care se trăiește, care se citește nu cu stiloul, ci cu bucuria libertății de gândire în mână. Nimeni nu trăiește nedomesticit, neadaptat, deci toți avem la pachet porții mai mari ori mai mici de lașități, momente de simulare. Diferența este că unii recunosc asta, alții se exclud cu fervoare, arătându-i pe ceilalți cu degetul.
Personajul principal este impostorul. Acest specimen duplicitar, „simulând grandoarea” – cel mai prețios produs de „macerare și maturare a fermentației sociale”.
(…) Cartea va aduce atâta bucurie câtă lumină, viață e în fiecare. Câtă disponibilitate spre autentic mai există. Și unde aceasta lipsește, va fi cutremur. Cutremur, pentru că oricât de adormit, anesteziat ai fi, nu se poate să nu te recunoști un pic. Să-ți vezi adică spaima de anonimat prin punerea în pagină a gloriei aclamate de alte manechine. Să-ți intuiești depersonalizarea, starea de papagal repetând neobosit marote lingvitice. Ori starea de intelectual rafinat, competent, tobă de citate, scriind cărți prin adiționare. Intelectual fad, incolor, inodor(în fapt), trăind într-un borcan și folosind cuvinte ce „agonizează” prin reviste „cu ștaif”.
Da, cartea aceasta detectează, deconspiră, scoate la lumină tot ceea ce e necrozat, mucegăit, fisurat, găunos. Cum puține cărți o fac.
Pe scurt, va frisona, va răscoli spiritele băgate până la gât în certitudini, acei „culturalnici” ce iradiază nu-i așa? nu știu ce iradiază dar asta se tot spune că fac.
Dar asta e o utopie. Oricum, lui D.K. îi plac utopiile pentru că ele își permit să eludeze fisurile și surogatele. Sunt „enclave ale spiritului”, asemenea călugărilor tibetani.
Cornelia Ichim-Pompiliu
prozator, critic literar
Cartea Mesaj către manechine scrisă de Doru Kalmuski face parte dintre acelea care trebuie citite şi recitite. Este o carte de literatură cultă, scrisă la un înalt nivel literar, care impresionează prin aria tematică exhaustivă şi prin vivacitatea abordărilor şi a ideilor exprimate.
Autorul este tranşant cu lumea şi cu viaţa, extraordinar de sincer şi de lucid.
Nu sunt de acord cu toate concluziile domniei sale, dar, modul de abordare a realităţii şi al lumii transcedentale este captivant.
Îi mulţumesc lui Doru Kalmuski pentru această carte şi îi doresc să mai aibă Răgaz, Putere şi Luciditate până când se va întâlni cu Infinitul.
Neculai Lupu
Rector al Universităţii George Bacovia
Patimile după Doru K.
În volumul de publicistică literară Cronice și… anacronice), observam că prozatorul din Spre vest, prin nord-est nu are doar vocația, ci și voluptatea de a sonda maleficul, visceralul, scursurile și ordurile, într-un cuvânt Răul – până la ultimele consecințe. Spre vest… e un roman în care se răzuie poleiala, varul, chiar mortarul și se dezvăluie schelăria politică, structurile, încrengăturile… Totul e ca o descindere în infern, ziceam atunci, fără a anticipa acest recent Mesaj către manechine, unde, în prim-plan, nu se mai situează prozatorul, ci moralistul, eseistul, mărturisitorul. Purtând povara propriei închipuiri, dar și a celor de la începuturi până astăzi, utopistul destructurează: A fi om în adevăratul sens al cuvântului nu presupune nimic mai mult decît a te ridica la înălțimea nimicniciei tale. Pitite sub umbrela unor (sub)titluri inocente (dacă există așa ceva, mai ales la Doru K.!), mesajele acestei cărți nu mai pot fi citite (doar) ca literatură, ci ca (o) învățătură de minte. Asta, în cazul în care acceptăm utopia de-a ne afla și justifica un rost pe aceste meleaguri terestre… Evident, înafara rostului-fără-de-rost, al manechinului din vitrina existențial-publicitar-derizorie în care ne complacem. Sunt disecate, rând pe rând (și rând cu rând) concepte, clișee, rituri și mituri, iluzii, ambiții, superficii, patimi și pătimiri, într-o succesiune și presiune ce devin, de la un moment dat, sufocante. Insuportabile, mai ales moral (dar și fizic, pentru cei mai slabi… de înger), întrucât trebuie să fii cam prea nesimțit, ca să ți se spună verde-n față cine-mi ești, iar tu să te prefaci (cum se și întâmplă) că-i vorba despre un altul, mereu despre un altul, nu (și) despre tine. Iată, mai la vale, doar câteva extrase din acest rechizitoriu (în care autorul nu se exclude, dimpotrivă! pe el însuși): (…) Dorința vulgară, disperată, de a epata, de a fi văzut, auzit, cunoscut, lăudat, remarcat, de a fi ceva, cineva, un nume într-o listă, într-o carte, pe un stâlp, pe un generic, într-un manual. O expectorație de vanități, de orgolii şi obsesii psihoide leagă una de alta personalitățile istoriei, într-un şirag de schizofrenie colectivă. (…)
Meditația e supliciul de a încerca să înțelegi o lume care nu are înțeles. Renunțarea la meditație e puterea de a o accepta aşa cum e. Consecințele primului proces conduc deseori către sinucidere. Consecințele celui de al doilea te fac să nu-i înțelegi pe cei care o făptuiesc. (…)
Inerția istoriei îi târăște și pe ei, manechine gonflabile, către mirajele mistice ale gloriei. O glorie pusă în pagină și aclamată de alte manechine gonflabile. Asta e lumea în care trăiesc – artificială, bolnavă, inutilă, butaforică și lipsită de adevăr.(…)
Doar boala a reuşit să mă facă să înțeleg care a fost cauza cea mai fertilă a tuturor nemulțumirilor, frustrărilor şi, în final, a nefericirilor vieții. Doar atunci când nu mai ai nimic de câştigat, nimic de pierdut şi nimic de demonstrat începi să înțelegi sensul ascuns atâta vreme al noțiunii de ambiție. E cancerul care te-a ros încă din copilărie.(…)
Viața îți oferă aproape zilnic porții de disperare fiindcă, aproape zilnic, speranța moare iremediabil față de ceva anume. Doar idiotul sau bigotul pot prelungi speranța până la nesfârşit. (…)
Ea, laşitatea, e felul nostru comun de a respira şi ne vine greu să ne ținem prea mult respirația. Ca şi invidia sau ura, laşitatea e fiziologică şi ne însoțeşte cu credință întreaga viață – cel care scrie aceste rînduri fiind unul dintre practicanți. Ca să poți trăi în societatea pusă la cale de oameni trebuie să fii pregătit să-ți ascunzi convingerile, să-ți emasculezi sentimentele, să-ți reprimi entuziasmele sau atitudinile de reprobare, să te masturbezi moral. Adică să susții cu virtuozitate vasta partitură a laşității. Să faci din ea adevărul vieții tale de zi cu zi. (…)
Înțeleptului i-aş răspunde că am izbutit, într-o viață, iată, destul de lungă, să izolez, din masa informă a pestriților fără însuşiri, doar două specii – clovnii şi brutele. (…)
(…) excesul de toleranță va conduce, invariabil, spre opusul său. (…)
Cartea lui Doru Kalmuski, Mesaj către manechine, se citește, de fiecare, pe propriu-i risc.
Nicolae Turtureanu,
Director al revistei Cronica Veche, Iaşi
Doru KALMUSKI, un gânditor cioranian*
(…) Cu volumul „Mesaj către manechine” (Bacău, Ateneul scriitorilor, 2018), Doru Kalmuski intră fără complexe într-o familie spirituală atipică din literatura română/ europeană: Nietzsche, Cioran, Dostoievski, Eugen Ionescu, Papini, Gabriel Liiceanu, Noica etc. Ca şi mentorii săi, scriitorul bacăuan are o energie dubitativă demnă de urmat, îşi permite libertatea de a fi absurd, evită căderea în istorie, unde totul se mortifică, este bântuit de adevăruri dionisiace, de puseuri reflexive, interogative, ironice, sarcastice, satirice, glosează despre spectacolul tragico-comic oferit de omul-marionetă care trăieşte caragialean, ca „parazit al spiritului”. D. K. îşi asumă nebunia de a gândi cu propria-i minte – o particularitate rară într-o lume în care se gândeşte plat, impersonal sau nu se gândeşte deloc!
(…) Veţi remarca cum în maniera lui Malraux, cel din „Antimemorii”, D. K. condamnat „la libertate” îşi scrie pentru un cititor încă nenăscut, „Antijurnalul”, fără nici un complex, cu detaşarea lui Eminescu din Glossă. El pare simultan interesat de individ, dar şi de umanitate în genere, de detaliul concret semnificativ („chirpiciul literar”) fără să uite să generalizeze, de trăirile personale, dar şi de ideile impersonale.
Observaţi, vă rog, polivalenţa temelor şi motivelor din „Confesionalul antropoizilor”, modul cum funcţionează „negustoria cu propria conştiinţă” şi cum se perpetuează simulacrul generalizat. (…) Pentru a fi înţelese cele 110 glosse kalmuskiene cu titluri revelatoate (Lideri castraţi, Armonia şi răgetul, Mahalaua Facebook, Idiotul competent, Cei patru orbi, Cadavre de idei, Statul sunt eu, Decalogul lui Kalmuski, Nazismul erbivor şi placenta europeană, Revoluţie şi revelaţie, Exodul etc.) avem nevoie de o gândire organică, critică şi lipsită de prejudecăţi. Autorul volumului „Patru meditaţii despre predestinare” nu mi se pare a fi scriitorul abstract (ce glosează pentru plăcerea de a cugeta!), ci scriitorul organic, necesar astăzi mai mult ca oricând cetăţii, cugetătorul cu suflet de poet şi insomnii cioraniene, care gândeşte sub determinismul unui dezechilibru vital oricărui artist ce se situează dincolo de ştiinţă, artă, politologie, istorie, filosofie, religie etc.
Omul configurat în „MESAJ CĂTRE MANECHINE” aminteşte simultan de omul ridicol dostoievskian – ca şi acesta trăieşte periculos tristeţea şi-şi cultivă exagerat conştiinţa derizoriului propriu – dar şi de tragedia ridicolului cioranian. (…) Afinitatea electivă şi reflexivă cu patrulaterul aparent nihilist – Cioran, Ionesco, Nietzsche, Dostoievski – îi potenţează în scriitură, sentimentul zădărniciei şi conştiinţa absolută a neantului. Mesajul către noi, manechinele, este când cel al nebunului, când cel al geniului: „Nebunul şi geniul suferă de aceeaşi maladie cerebrală. Geniul rămâne doar nebunul pe care lumea l-a înţeles” (p.180). Mă întreb ce se crede în sinea lui D. K.: un înţeles sau un neînţeles?
Petre ISACHI, critic literar, 13 +
Mesaj către manechine..şi alte ciudăţenii politice
(…) Mesajul lui este o adevărată radiografie a unei societăţi bolnave, a unei societăţi bulversate şi atacate din toate poziţiile ca într-un poligon de încercări ale armamentului din dotare, a unei societăţi ajunse la cheremul unor lichele şi al unor ţoape ce se manifestă în varii domenii.
(…) Speranţa şi disperarea, aşa cum se numeşte tableta scrisă în 12 martie 2016, conturează drama fiinţială a unui popor ajuns pe marginea unei uriaşe prăpăstii.
Mesaj către manechine, scris sub forma unui jurnal… de front social, cuprinde secvenţe dramatice ce se derulează, din nefericire, chiar sub ochii noştri şi pe care nu avem totdeauna puterea de a le detecta.
El spune, bazându-se pe suficiente argumente, cum că: Biserica nu mai crede în Dumnezeu iar oamenii nu mai cred în Biserică.
(…) Tabletele lui Doru Kalmuski, adevărate tablete vindecătoare, sunt, aşa cum spune chiar el despre OM: 1oo% dorinţă şi tot atâta poftă.
Sigur că Doru Kalmuski se referă la dorinţa dar şi pofta de lectură pe care trebuie să o aibă cititorul pentru a nu deveni un manechin în acest mare cor de manechine.
Emilian Marcu, poet, critic literar, Iaşi
Îmi lipsesc abilităţile de critic literar, dar am plăcerea de a mă înconjura cu lucruri de preţ şi spirituale. Un asemenea lucru este lucrarea lui Doru Kalmuski, Mesaj către manechine, pe care am descoperit-o spre sfârşitul anului trecut, fiindu-mi recomandată din România, unde m-au purtat paşii profesiei. Nu se scrie aşa ceva în America, iar prin asta impactul lecturii a fost şi mai şocant. Cred că esenţa tuturor textelor poate fi redusă la nota din 2 februarie 2018, Teoria şi practica haosului, care ilustrează perfect întreaga parabolă a volumului şi implicit, titlul ei.
Voi încerca demersurile pentru ca acest manifest literar să apară şi în S.U.A.
Dr. Derek Fonesbeck, V.P. Stanford University, California
