Sunt agasată zilnic pe stradă de femei care își folosesc copiii drept paravan pentru cerșit. Recent, o femeie și-a împins efectiv copilul în fața mea, ca să mă opresc din drum și „să-i dau un bănuț pentru fată”.

Mama avea până în 30 de ani și părea aptă de muncă. Copila nevinovată avea vreo doi anișori și se juca în legea ei, într-un nor de praf. Am întrebat-o pe femeie de ce cerșește și mi-a spus că nu are serviciu, dar muncește ocazional. În rest, își duce traiul într-o casă dărăpănată și trăiește din cerșit și din alocația copilului.

În lipsa unui loc de muncă, femeia este abonată la banii statului, iar dacă o întreb ce drepturi are, știe să-mi spună despre alocația de sprijin. Nu judec pe nimeni pentru că nu am această cădere, însă, tare mi-s mâhnită atunci când văd atâta nepăsare/delăsare în jur. Experiența practică m-a dus în diverse locuri și diferite situații. Am întâlnit zeci, poate chiar sute de persoane care trăiesc numai din ajutorul dat de stat.

Vorbesc aici despre acele familii sărace, cu mulți copii, în care adulții nu muncesc sau dacă o fac este doar ocazional. Revin la abonații statului și ca să dau un exemplu, o familie fără venit din mediul rural, care are între cinci și șapte copii, poate ridica lunar de la poștă până la 1.500 de lei. Cum să nu te revolți atunci când banii nu-ți vin la vreme!?! Dar dacă le condiționezi acordarea alocațiilor cu muncă prestată în folosul comunității, imediat se dau bolnavi și scot adeverință medicală de la medicul de familie.

Alocațiile de stat completează adesea veniturile câștigate din munca prestată cu ziua și dacă luăm în calcul faptul că banii nu sunt impozitați, iată că unii din sărmanii județului o duc chiar bine de pe urma statului. A statului degeaba! Evident, sunt și excepții.