La sfârşitul fiecărui an, un om gospodar se aşează la masă şi, cu calm şi luciditate îşi face o serioasă analiză a ceea ce a reuşit să realizeze din ce şi-a propus la început de drum. Operaţiunea ar putea fi simplă, aduni, scazi, tragi linie şi te uiţi cu ce ai rămas, pentru a vedea cu ce porneşti din nou la drum.
Dar nu este, deoarece, pe parcurs, în demersul său au intervenit o serie de necunoscute, de hopuri dincolo de calculele suficient de riguroase ce păreau a-i netezi drumul la care s-a înhămat, bazându-se pe o anume stabilitate politică şi legislativă. În România ultimilor ani, regula de bază a fost inconsecvenţa, una spui la ungerea Guvernului şi cu altele defilezi prin faţa electoratului, schimbând regulile în timpul jocului, ceea ce a creat şi crează neîncredere, lehamite şi, mai grav, renunţarea la proiecte bine fundamentate, necesare, stabilite cu obştea, ca fundament al democraţiei participative.
Un lider băcăuan important al partidului de guvernământ atrăgea atenţia zilele acestea asupra a două aspecte extrem de importante care ar trebui să fie în atenţia instituţiilor de conducere, coordonare şi decizie de la nivel judeţean: folosirea eficientă a personalului tehnic şi sprijinirea unităţilor administrative din teritoriu. Semnale vin şi de la nivel central că ceva nu este în regulă, mult personal, salarii mari, iar rezultatele sunt doar pe hârtii. Sunt importante proiectele mari, unele foarte importante, centura, spitalul, aeroportul, insula, drumurile judeţene, autostrăzile (multe dintre ele super-politizate), însă 60 la sută din populaţia judeţului trăieşte în mediul rural, 80 la sută cu insuficiente resurse de un trai decent, ca să dau doar două exemple.
În comune, în sate, nu mai spun nimic nou, se trăieşte (cum se trăieşte) de azi pe mâine, fără planuri, fără vise, practic se aşteaptă ajutorul social, alocaţia copiilor şi, eventual pensia socială. Vorbim de planuri naţionale pe învăţământ, de proiecte pe mediu pe 30-40 de ani, când, în mediul rural, nu avem apă, canalizare, drumuri, locuri de muncă. Oricâte legi s-ar da – şi se dau pe bandă rulantă, nu am văzut una prin care să se stimuleze micile investiţii la ţară, pentru o brutărie, pentru un atelier, o făbricuţă, nu ştiu, ceva care să mişte economia locală şi să regenereze forţa de muncă, atât cât mai este viabilă. Poate forţez nota, dar astăzi, statul, da, statul, poate ar trebui să se facă prezent mai mult în economia rurală, mai pe scurt, să devină, şi el, un bun gospodar. Alături şi împreună cu ţăranul, intelectualul, cu tinerii care vor ca veşnicia să se nască în continuare în sat.
Acelaşi gospodar, la cumpăna dintre ani, împreună cu familia, vecinii şi prietenii, aşa l-au învăţat bunicii şi părinţii, îşi planifică munca, banii, resursa de inteligenţă pentru anul ce tocmai a bătut la geam, dar, astăzi, el nu mai poate fi lăsat singur, are nevoie de sfaturi, de sprijin, de bani, sau măcar să fie lăsat în pace, să nu-i mai punem piedici. Poate n-ar fi rău să ne mai uităm în jurul nostru, la alţii, ei cum au făcut, ce legi au dat şi au mers, cum de trăiesc mai bine, n-am putea şi noi? Sigur că putem, doar să vrem, să gândim drept, sănătos, fără patimă, uite, chinezul are o vorbă (parcă are şi la noi un corespondent, dar mi-l aduc acum aminte): pentru a ajuta un om, nu-i da un peşte, fă-i bine şi cumpără-i o undiţă. S-o fi născut veşnicia la sat, dar dacă o îngropăm în sărăcie, riscăm să rămânem doar cu poezia.
Intrăm într-un an nou, cu bucurie, veselie, cu urări de bine, de sănătate şi belşug, şi mai spun românii „cele rele să se spele, cele bune să se adune”, iar politicienii şi guvernanţii de la orice nivel ar fi, au menirea de a realiza că anul nou nu ţine doar o zi.
