Când ai norocul să te naşti într-o casă plină de cărţi şi cu părinţi vizionari, copilăria şi adolescenţa sunt înaripate de visuri, domolite doar de blândeţea şi grijile celor care ţi-au dat viaţă pentru viitorul tău, prea departe pentru tine…A visat să devină gazetar şi, în parte, a reuşit, însă mai întâi a trecut prin purgatoriul chimiei, la modă la sfârşitul anilor ’80. Moştenire din familie, s-a îndrăgostit de scris, a lucrat în televiziune o vreme, apoi a debutat cu o nuvelă în ziarul „Deşteptarea”, după care tumultul vieţii şi mirajul Americilor au dus-o, în 2005, în „Ţara arţarilor”, ademenită de un pliant publicitar. Un alt vis împlinit! 15 ani a trăit şi s-a convins că e frumos, e bine, că orice vis costă, uneori prea mult: despărţirea de cei dragi, de casa, pământ, prieteni, de Ţară. Şi a avut puterea să se întoarcă acasă. A continuat să scrie, publică deja două cărţi, se re-împământeneşte dar visul îi dă mereu târcoale: îşi pune în cap să construiscă o făbricuţă de produse cosmetice şi farmaceutice, experienţă dobândită în Canada. N-a fost să fie: România nu e Canada!
Spiritul american nu-i dă pace şi deschide o altă afacere. Acum Oana Mihaela Savin visează din nou. (Gh. Bălţătescu)

“M-am născut printre cărţi şi cele mai fericite zile ale copilăriei mele au fost acelea în care casa noastră se umplea de râsetele şi vocile mulţimii de scriitori care ne călcau pragul. Aflam atât de multe lucruri interesante din conversaţiile lor! Nici măcar nu trebuia să ascult la uşă, pentru că pereţii apartamentului în care locuiam erau foarte generoşi cu noi, copiii: permiteau fiecărui sunet să-i străpungă, nestingherit, şi să ajungă la urechile noastre curioase.

Am început să scriu, încă de mică, poveşti cu prinţese, motani năzdrăvani şi zgripţuroaice care la sfârşit, determinate de eroii pozitivi, îşi făceau autocritica şi se transformau în zâne bune. Scriam cu convingere într-un caiet de dictando pe care-l păstram cu religiozitate şi-l purtam pretutindeni cu mine. Din păcate, l-am uitat înr-o zi la şcoală, în bancă, şi nu l-am mai găsit. Recunosc că ani buni m-am gândit la acest lucru ca la o pierdere grea pentru literatura română (sic!) , până când m-am mai maturizat şi am început să scriu poezie şi, mai apoi, nuvelistică.

Am fost, însă, suficient de «relaxată», – ca să mă exprim cu indulgentă faţă de mine-, încât să nu public decât mult mai târziu, chiar în ultimul an de facultate. Am terminat ingineria chimică la Bucureşti – secţia chimie organică şi m-am îndrăgostit iremediabil de structura moleculară şi de înşiruirile complicate ale lanţurilor atomilor de carbon, dar n-am uitat niciodată că alegerea mea iniţială fusese facultatea de jurnalistică. Părinţii mei, însă, mama profesor de limba română şi tata scriitor – el însuşi profesor, s-au opus, susţinând că am nevoie de o meserie care să-mi asigure un viitor liniştit. Şi ce alegere mai inspirată, pentru un student, decât chimia, în anul 1989?

Probabil că dacă aş fi dat la jurnalism, aş fi rămas în Bucureşti după absolvire şi poate că altul ar fi fost destinul meu. Dar aşa, proaspătă absolventă, într-o Românie destul de agitată, la acea vreme, m-am întors în Bacău şi am început să lucrez în…presă. Mai întâi la «Monitorul», apoi un timp destul de scurt la «Deşteptarea» şi, în sfârşit la televiziunea Canal 6. A fost o perioadă nemaipomenit de frumoasă. Eram cu toţii tineri şi învăţam unii de la ceilalţi, din mers, cum să găsim cele mai interesante ştiri, cum să facem reportaje, ori cum să ne modulăm tonul vocii ca să pară profesionist şi să convingă telespectatorii. Făceam televiziune cu entuziasm şi aproape cu înverşunare. Aveam CEVA de spus şi voiam ca vocile noastre să se facă auzite. La câteva luni de la angajare mi s-a aprobat emisiunea mea săptămânală, în direct, pe care o intitulasem «Revista Video» şi în care invitam diverse personalităţi ale locului. Păstram, în acelaşi timp, contactul cu oamenii de pe stradă pentru că aveam şi o rubrică permanentă numită, parcă :«De la lume adunate»… S-ar putea să mă înşel asupra titlului, nu-mi amintesc cu exactitate. Dar pot să verific prin vechile şi prăfuitele casete video care conţin unele dintre emisiunile mele de atunci. Dintotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu oamenii. De aceea am realizat şi foarte multe reportaje sociale cu bătrâni, cu oameni ai străzii, cu bolnavi, cu săraci etc. Oamenii sunt, în marea lor majoritate, frumoşi şi buni şi mă impresionează. La fel şi animalele. Şi am încercat, în măsura posibilului, să fac o diferenţă în viaţa celor pe care i-am întâlnit.

Am debutat în 1995 în ziarul „Deşteptarea” cu nuvela «Orologiul» – domnul Ion Enache (redactor şef la acea vreme – n.n) mi-a luat atunci un interviu şi îmi amintesc am plecat zburând din biroul lui. Când m-am liniştit am privit înăuntru-mi şi am înţeles că eram extrem de fericită şi că aşteptasem dintotdeauna acel moment. Câteva zile mai tâziu mi-am văzut fotografia, am citit textul, de parcă ar fi fost al altcuiva şi am descoperit, cu uimire, că îmi place acest nou sentiment : de cald şi de…bine.
După Canal 6 a fost Biblioteca Judeţeană. Renunţasem la televiziune pentru că nu mai aveam deloc timp pentru mine. Cu atât mai puţin pentru lecturi serioase, ori scris. Aşa că, atunci când s-a ivit posibilitatea, am optat pentru munca în bibliotecă şi am şi rămas până în 2003, atunci când am plecat în Canada. Cu o lună înainte de a părăsi ţara am publicat primul meu volum, «Orologiul», care mi-a şi adus premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Bacă, în anul 2004.

Ideea de a pleca nu ne-a venit nouă – mie şi soţului meu-, ci unei prietene care îşi depusese dosarul şi care m-a convins şi pe mine, dându-mi să citesc cel mai frumos şi neadevărat manuscris pe care l-am ţinut vreodată în mâini: «Miracolul Canadian» parcă se numea, – n-aş vrea să mint. Erau vreo sută şi ceva de foi scrise la maşină în care cineva povestea de-a fir a păr despre începuturile lui şi ale familiei în Quebec, – chiar provincia pentru care îşi depusese actele prietena noastră, Dana. Şi cât de frumos s-a jucat autorul cu minţile şi emoţiile noastre! Spunea acolo că, odată ajuns în Montreal, şi-a găsit imediat un apartament cu trei camere, cu acces la o piscină clară şi albastră de se cutremura cerul de invidie privindu-i nuanţele azurii, iar imobilul în care locuia era înconjurat de o grădină minunată în care păsările colibri veneau să se hrănească din dulceaţa florilor şi era o curăţenie peste tot de-ţi venea să-ţi arunci sandwich-ul pe jos şi să-l savurezi în linişte, sub privirile aprobatoare ale trecătorilor. Şi apoi povestea cum, la o săptămână de la sosirea lor acolo, însoţiţi de loialul GPS, au plecat în călătorie în capitală, unde au mâncat aproape gratis, la mai multe terase, umbrite de copaci seculari, scufundaţi în scaune confortabile şi înghiţind porţii uriaşe de mâncare. Şi, bineînţeles, desertul şi cafeaua erau gratuite şi minunate. Şi vorbea, de asemenea, despre frumuseţea lacurilor cristaline întâlnite în cale, – cu peşti săltăreţi care dansau pe deasupra luciului apei şi despre cerbii care ieşeau pe alocuri din pădure, tăind, sfidător, autostrada şi urşii negri binevoitori pe care-i întâlneai în lungile plimbări prin pădure…

Suna ameţitor şi am crezut totul, până în cele mai mici detalii. Ne-am depus actele imediat pentru că nu doream să mai întârziem vreo secundă. Ne-am gândit în primul rând la Andrei, copilul nostru, care pe atunci avea patru ani. Recunosc: eu am plecat în Canada sperând să lucrez, în sfârşit, timp parţial şi să am timp să merg la pescuit, să joc tenis, să mă relaxez, să citesc carte după carte, să văd puii de urs, drăgălaşi şi grăsuţi, rostogolindu-se pe pajiştile verzi. Iar noi să-i privim alergând fericiţi după fluturaşi multicolori. Cam aşa prezentau realitatea broşurile care ni se dăduseră, atunci când am aplicat pentru emigrare, la fel spunea şi manuscrisul celui care , fără să ştie, ne-a schimbat destinul.
N-a prea fost aşa… La început ne-a izbit cenuşiul clădirilor şi faptul că imobilele erau foarte joase, iar cerul prea…înalt. Ne-am prins mai apoi că aşa arată „la banlieue” (suburbiile) pentru toate metropolele Americii de Nord. Dar noi, cum v-am spus, am fost extrem de dezamăgiţi. Pe stradă erau gunoaie, – nu multe , dar erau-, apartamentele pe care le-am vizitat miroseau a mâncare indiană, umiditatea în locuinţe era excesivă, locurile de muncă potrivite cu studiile recunoscute de guvernul canadian se găseau cu foarte multă greutate. Ne-am păstrat optimismul şi ne-am adaptat destul de repede. Am descoperit metropola, parcurile înverzite – dotate cu leagăne cum nu mai văzuserăm pe la noi -, oamenii, veveriţele obraznice, arţarii majestuoşi, magazinele de jucării imense, unde copiii erau lăsaţi să se joace şi să alerge. În trei luni, Andrei, mergând la grădiniţă, vorbea deja foarte bine în engleză şi franceză. Multe expresii le-am învăţat de la el. Avea, însă, o problemă cu noul său coleg, Alex, – despre care am aflat destul de repede că era copilul lui Leonard Doroftei. Se băteau zilnic, se certau. Iar taică-său era de o politeţe ucigătoare… Până la urmă, s-au împrietenit.

Când am ajuns, am locuit timp de zece zile la o familie, pe care nici măcar nu o cunoscusem înainte ( tot români, plecaţi cu ceva timp înainte) şi apoi ne-am mutat în propria locuinţă. (Un apartament mirosind a mâncare şi cu camere destul de mici.) Ne-am făcut repede prieteni, – majoritatea români, la început -, ne-am angajat şi mai repede, eu într-un laborator de analiză a apei, iar soţul meu într-o companie de produse cosmetice şi farmaceutice, în calitate de şef al departamanetului de fabricaţie. În ceea ce mă priveşte, a fost şi noroc, poate, dar a atârnat nespus de mult în balanţă faptul că pe CV-ul meu trecusem ca şi realizare personală publicarea volumului de proză scurtă. Directorul companiei mă privea fascinat, ca şi cum eu însămi îi ofeream şansa de a sta cu el de vorbă.

Am descoperit foarte repede că cei din Quebec sunt însetaţi de cultură. Citesc enorm (nu cred să existe cineva care să nu fie abonatul vreunei biblioteci), spectacolele lor sunt senzaţionale, au actori foarte talentaţi, nu ratează meciuri, competiţii, evenimente stradale, muzeele lor sunt întotdeauna pline de oameni interesaţi, adoră bucătăriile lumii, călătoriile – am observat noi, în special în locurile periculoase şi zonele defavorizate -, şi sunt foarte deschişi la nou. Am învăţat să-i iubim pe aceşti oameni, majoritatea extrem de generoşi, şi am ajuns să ne considerăm de-ai lor. Dar am muncit foarte mult pentru tot ceea ce am obţinut Plecam dimineţile în jurul orei şapte şi ne întorceam la căderea întunericului. Copilul nostru a petrecut mai mult timp la grădiniţă şi la şcoală decât acasă. La fel se întâmpla şi cu majoritatea colegilor lui. Pentru că acolo, ca şi în alte părţi ale lumii probabil, mulţumirea, siguranţa şi confortul trebuiesc plătite cu un anume preţ. Am lucrat, pe rând, în acel laborator de analiză a apei, apoi şase ani pentru Biblioteca Naţională a Quebecului şi în ultima perioadă a şederii noasttre pe continentul nord-american ca şi chimist în cercetarea şi dezvoltarea produselor cosmetice. Ca orice québecois care se respectă, ne-am cumpărat şi o casă, (la un an şi jumătate de la sosirea noastră pe pământ canadian), am avut şi noi o grădiniţă cu flori, zmeură, viţă-de-vie, pomi fructiferi (pe 500 mp, nu mai mult dar pentru noi era de ajuns), am avut şi o piscină îngropată (iată, că se putea!) şi un coş de basket pe aleea unde ne staţionam maşinile, un pisoi american cu capul mare şi ochişorii rotunzi şi o mulţime de noi prieteni.

Un timp a fost perfect. Am şi călătorit destul de mult… Dar eram prea… DEPARTE. Şi aşa după cum am scris în volumul «Timpul meu de singurătate», sentimentul de vinovăţie faţă de cei rămaşi în ţară nu m-a părăsit niciodată. N-am putut întotdeauna veni în momentele importante ale familiei şi lucrul acesta, vrem nu vrem, a lăsat urme în sufletele noastre.

După 15 ani petrecuţi în Quebec ne-a venit din ce în ce mai greu să ne desprindem şi, conform promisiunii de început, să ne întoarcem ACASĂ. Dar fiul nostru a hotărât, dintr-o dată, că vrea să studieze în Europa. Atunci am stabilit că lăsatul copilului nostru singur, pe un alt continent, nu este o opțiune pentru noi, aşa că am decis să ne întoarcem.

A fost mult mai greu să ne desprindem decât ne-am fi imaginat. Am început prin a ne vinde casa, apoi am renunţat la locurile noastre de muncă sigure şi bine plătite şi apoi am lăsat în urmă, cu mare tristeţe, pe toţi prietenii dobândiţi în acea frântură de viață şi… ne-am întors. Pentru noi este o revenire firească la matcă. Am ştiut de la bun început că o vom face, mai devreme sau mai târziu. Înţeleg de ce toată lumea este atât de surprinsă, dar este o alegere personală, pe deplin asumată. E mai puţin gândită şi răsgândită pe toate părţile, e-adevărat, însă poate fi numită o nevoie de mobilare a unui compartiment din suflet care lipsea.

Chiar dacă lucrurile au rămas atât de complicate în România, am hotărât să re-intrăm în normal, amintindu-ne cum a fost şi bucurându-ne de ceea ce s-a schimbat în bine. Pentru că, cert, s-a petrecut o schimbare! Bacăul este mai modern, oamenii sunt mai relaxaţi, mai deschişi. E încurajator!

De când am venit, am trimis la tipar două cărţi. Mi-am recăpătat, deci, motivaţia de a scrie. Ultimul volum, – un roman pentru copii pe care l-am numit „Povestea înţeleptului Smotănilă şi a unei fetiţe cuminţi”, inspirată de prietenia extraordinară dintre un motan din vecini şi fetiţa noastră, am lansat-o de curând. Acest pisoi, cu insistenţele şi drăgălăşeniile lui, au făcut-o pe Maya să treacă mult mai uşor peste momentul despărţirii de prieteni. Aşa că l-am adoptat şi l-am făcut… «erou».

Am avut la dispoziţie mai puţin de un an ca să hotărâm ce vom face de acum înainte, în România. Am venit hotărâţi să deschidem o mini-făbricuţă de produse cosmetice dar birocraţia, precum şi limitările de achiziţionare ale utilajelor impuse de statul român ne-au determinat să renunţăm. Acesta a fost visul nostru. Acest lucru ştim să-l facem cel mai bine şi ni l-am dorit dar…Dar ne-am împăcat cu gândul că lucrurile nu sunt întotdeauna numai albe sau negre, ele pot fi şi gri şi uneori se pot dovedi a fi chiar foarte bune.
Ideea unui studio de realitate virtuală 9D s-a născut cântărind diversele posibilităţi şi realizând că în Bacău nu există un loc de distracţie pentru întreaga familie. Experimentasem senzaţiile procurate de realitatea virtuală 9D la Hollywood, într-unul din studiourile de pe bulevardul principal, şi cu toţii, adulţi şi copii, ne-am declarat foarte încântaţi. Filmele şi jocurile 9D constituie experienţe atât de stimulatoare şi de imersive încât ai impresia că tu însuţi eşti eroul acţiunii, într-o lume perfect reală. Ai posibilitatea să vizitezi locuri nemaipomenit de frumoase, la care oamenii obişnuiţi nu pot decât visa să ajungă, poţi privi în ochi un dinozaur furios, te poţi lăsa «atins» de aripa uriaşă a unui vultur, sau poţi să urmăreşti comportamentul urşilor polari, precum şi spectaculoasele erupţii vulcanice, poţi vizualiza planete, poţi participa la curse de maşini, ori testa roller-coastere etc. Realitatea virtuală este folosită în scop de amuzament şi educaţional în egală măsură. S-a descoperit că are rezultate fantastice în tratarea anxietăţii, a fobiilor, a stresului şi îmbunătăţeşte capacitatea de înţelegere şi învăţare. Aşa că, am creat în Bacău studioul Super Adventure 9D, unicul în Moldova, care este destinat preşcolarilor, elevilor, studenţilor, adulţilor. Practic, tuturor. Există filme pentru toate tipurile de personalitate.

Însă nu a fost deloc uşor să ajungem aici. Eliberarea din vamă a maşinilor (documente de import, autorizaţii, certificări) precum şi transportul de la Constanţa şi până la Bacău au constituit o adevărată aventură. Totul s-a terminat cu bine!

N-am deschis de mult timp. Abia ne facem cunoscuţi. Toţi cei care au testat experienţa virtuală 9D, în studioul nostru, au fost, unanim, entuziasmaţi, de aceea vrem să propunem o colaborare şcolilor şi grădiniţelor. Am dori, de asemenea, să organizăm petreceri pentru copii, petreceri private etc. Avem idei, proiecte, suntem deschişi la orice propunere şi facem acest lucru cu convingere şi pasiune. Prezenţa numeroasă în studioul Super Adventure ne va asigura că am luat decizia corectă.
Abia aştept să atingem o anumită rutină, ca să am timp să definitivez un proiect, început în ianuarie anul trecut, – o carte-dialog cu tatăl meu, scriitorul Viorel Savin. M-am gândit atunci la titlul «Regăsiri în oglindă», dar probabil că nu va mai rămâne aşa.

În orice caz, nu ştiu ce va mai urma, dar cunoscându-mă ştiu că voi continua să adaug alte şi alte piese puzzle-ului complicat al vieţii mele şi al familiei mele.

Mă conduc instinctiv după spusele liderului spiritual indian, Sathya Sai Baba, «Viaţa este un cântec – Cântă-l!, viaţa este un joc – Joacă-l!, viaţa este un vis – Realizează-l!»”