Eseul de faţă intitulat „AMELIORAREA SUPRI¬MĂ IDEALUL / Disjuncția sângeroasă dintre «Împărăţia lui Dumnezeu» şi «Tikkun ha Olam»” deschide o conexiune de la problemele uzuale cu care se confruntă cititorii ziarului BURSA, la un univers suprapus al trăirii.
Acelaşi lucru se întâmplă cu noi în timpul Sărbătorilor de Iarnă, ale căror simboluri – Naşterea, bradul verde, podoabele aurii sau roşii, lumânările, Moş Crăciun, sania, sacul plin de daruri, colindele, colacii – induc spiritul Crăciunului şi speranţa Revelaţiei, odată cu venirea Anului Nou.
În timpul Sărbătorilor de Iarnă, ne conectăm problemele uzuale la un univers suprapus al trăirii şi asta este şi intenţia eseului. În acord cu subiectul, tratamentul literar al textului este diferit de cel al articolelor publicate în mod normal, în BURSA, împrumutând din aurora exegetică.
A rămas scris că Democrit ar fi spus că iarna este răgazul pentru poveşti la gura sobei, mâncând boabe de năut prăjite. Unii au afirmat că Democrit vrea să spună că spiritul reclamă o pauză de la muncile anului şi tihnă. Citiţi acest text, mâncând boabe de năut prajite! Sau nuci scoase din cuptor. Au acelaşi efect.
Expresiile „Împărăţia lui Dumnezeu” şi „Tikkun ha Olam” corespund speranţei de acces la o lume ideală/mai bună, concepută/îngăduită de divinitate, putând fi înţelese drept sinonime, (aşa cum şi apar la unii autori), dar au potenţialul să se deosebească nu doar prin procesarea inovativă diferită a originii lor comune – Tanakh (Vechiul Testament) – , ci şi prin aceea că, fiind conexe, sunt suspecte că, de fapt, se suprimă una pe alta, ceea ce va rezulta din textul eseului care urmează; demonstraţia prilejuieşte, inevitabil, schiţa unei contribuţii inedite la construcţia discursivă a „Împărăţiei lui Dumnezeu”.
Având preocupări cu rădăcini în Biblie, acest eseu ar putea fi bănuit de intenţii exegetice, dar expresiile „Împărăţia lui Dumnezeu” şi „mip’nei tikkun ha-olam” (1) au promis, la vremea lor, modalităţi de reechilibrare funcţională a societăţii, corespunzătoare unui rost mai înalt al vieţii, adică exact ceea ce, astăzi, căutăm ca antidot la dezorganizarea care subminează intelesul lumii (crizele cele mai perceptibile – sociale economice şi financiare), astfel că interesul în subiect este mai curând practic, decât de natură exegetică.
Translatarea soluţiilor potrivite epocii de bronz şi societăţii sclavagiste la problemele contemporane ar dovedi un umor îndoielnic, dar stereotipiile în organizarea colectivă, invarianţii din viaţa omului şi persistenţa milenară a reperului axiologic înălţat de textele sacre ale religiilor abrahamice, îngăduie ca examinarea soluţiilor antice să poată fi nu doar sugestivă, ci chiar stimulativă, instructivă şi de aceea, recomandabilă.
Eseul de faţă îşi are obârşia în cartea mea „Soluţia crizei/Terminus a quo” (Editura RAO, Bucureşti, 2016 – cartea poate fi citită liber, on line, în limba engleză, pe site-ul www.bursa.ro), unde am inclus o parte din articolele mele de presă pe subiectul crizei financiare, publicate (între anii 2010-2016), în cotidianul financiar românesc BURSA; lucrarea conchide că soluţia crizei financiare mondiale nu este de natură financiară, ci rezidă în proiectarea lumii dezirabile (Apocalypsis) şi practica ei.
Căutarea conceptului de lume dezirabilă în textele sacre iudeo-creştine prezintă avantaje:
– cercetarea este sprijinită de procesarea miilor de alţi căutători din generaţiile actuale şi trecute (2), sincronizaţi într-o dezbatere imaginară care, ca în Talmud, nu ţine seama de răstimpul care desparte opiniile exprimate (fatalmente, întreprinderea este tradiţională şi într-o măsură, anistorică);
– evită, pentru moment, problemele toxice ale planificării unei cercetări colective multidisciplinare, întreprinsă cu instrumentele contemporane (filosofie, sociologie, economie, drept, etică şi certamente altele) şi ale însuşirii, de către voinţa politică, a rezultatului acestui proces; căci nu este sigur că ar urma consecinţe mai otrăvitoare, dacă am lăsa la voia întâmplării evoluţiile dezorganizării noastre către lipsirea de rost, (ceea ce, de fapt, pare cel mai probabil să se petreacă);
– poate să beneficieze de portanţa evlaviei religioase, înainte să fie însuşită politic.
Noul Testament relatează declaraţia lui Iisus Cristos că misiunea pentru care a fost trimis a fost să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu (3), dar este unanim admis că o explicaţie a conceptului lipseşte din textul creştin, care raportează doar reacţiile gestuale şi/sau verbale ale lui Iisus, în diverse împrejurări biografice, din care obţinem, cel mult, un contur exterior al noţiunii, fără să fim vreodată înăuntru.
Faptul generează o triplă provocare:
- a) este contrariant ca Noul Testament să nu prezinte însăşi doctrina a cărei propovăduire a fost misiunea vieţii personajului său central (şi foarte probabil, motivul condamnării sale la moarte); Biblia creştină nu ne spune de ce a trăit şi de ce a murit Iisus Cristos; este aceasta o omisiune deliberată sau autorii pur şi simplu nu au putut să expliciteze Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, în pofida eforturilor lui Iisus? – există indicii care să susţină ambele variante;
- b) credinciosul tânjeşte la admiterea sa în Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei certitudine o poate dobândi abia după însuşirea conceptului care îi lipseşte;
- c) inteligenţa, indiferent de credinţă, este asmuţită să scormonească textul sacru pentru satisfacţia înţelegerii.
Această triplă provocare a fermentat vasta literatură consacrată definirii „Împărăţiei lui Dumnezeu”, literatura care s-a hrănit cu generoasele sugestii metafizice pe care acest nume atât de expresiv le inspiră şi care nu pot fi infirmate de nimeni, deşi nici confirmarea nu se află la îndemână (un sprijin textual frecvent folosit se regăseşte în „Profeţii”).
Totuşi, Noul Testament indică faptul că izvorul ideatic pentru Împărăţia lui Dumnezeu cuprinde Legea şi Profeţii (4), adică Tanakh/(Vechiul Testament); ceea ce ar putea fi motivul pentru care este omisă învăţătura Evangheliei propovăduite de Iisus – Noul Testament nu prezintă ceea ce este prezentat, deja, în Vechiul Testament, (pentru că ar fi inutil), ci, cel mult, relatează laitmotivul rostit de Iisus – „ca să se împlinească profeţia” -, repetat în toate împrejurările pe care le creează, ca să fie identificat drept Mesia, fără să se declare explicit.
Cel mai probabil, la data la care Iisus a precizat Legea ca „sursă bibliografică” pentru Împărăţia lui Dumnezeu, s-a referit, în principal, la ceea ce, ulterior, a fost stabilit drept corpul celor 613 Porunci dumnezeieşti (Mitzvot) capatate de Moise pe Muntele Sinai, despre care se spune că le-a transferat mai departe, în scris.
Deşi tradiţia susţine că Poruncile au fost transmise din generaţie în generaţie neschimbate, totuşi ea consemnează pierderea a 300 dintre ele (încă de la primul transfer) şi afirmarea ulterioarei lor recuperări; apoi, rătăcirea cu totul a însăşi Cărţii, în întregime şi regăsirea ei în timpul domniei lui Iosia (5), în secolul al VII-lea î.e.n. (unii exegeţi suspectează, chiar, că Pentateuhul s-a pierdut pentru totdeauna şi că găsitorul, preotul Hilchia, este, de fapt, autorul a ceea ce am moştenit astăzi sub această titulatură); felul discutabil în care Rabi Simlai (6) a ajuns la cifra de 613 şi modalitatea intuitivă prin care această cifră a devenit valoare numerică a mulţimii Poruncilor, respinsă de unii exegeţi ca străină de tradiţia rabinică; dar, mai ales, efortul nereuşit dealungul unui mileniu, aproape, al unor minţi strălucite să găsească în mod concret lista celor 613 Porunci; pe care, în sfârşit, o stabileşte Maimonides, într-o operă laborioasă (7); şi deşi lista lui este viguros şi argumentat contestată, devine general acceptată; la toate aceste reîncarnări, tribulaţii şi aventuri ale listei Poruncilor au participat acţiunea şi spiritul oamenilor, astfel că, cu atât mai mult, Poruncile s-au definit ca „loc de întâlnire cu Dumnezeu”, în toate domeniile vieţii sociale şi spirituale, iar nu doar ca mulţime deschisă de obligaţii încărcate de Dumnezeu în sarcina fiecărui membru al omenirii.
Dacă despre raţiunea şi mobilurile divine este impropriu să ne pronunţăm, totuşi procesarea şi participarea omenească la spaţiul normativ al Poruncilor dumnezeieşti le conferă acestora prezumţia de coerenţă – unicitatea şi consecvenţa identităţii cu sine a fiecărei Porunci, respectarea principiului terţiului exclus şi al noncontradicţiei corpului de Porunci – care sunt calităţi ale logicii omeneşti, în vederea comprehensibilităţii.
Prezumţia sprijină eseul de faţă, în configurarea a ceea ce putem numi „Împărăţia lui Dumnezeu”, prin asamblarea Poruncilor dumnezeieşti într-un sistem normativ al organizării societăţii, ale cărei valori se regăsesc în profeţiile din partea a doua a Tanakh.
În centrul acestei construcţii se găseşte Shmita, cu cele două Legi ale sale – Legea Iertării şi Legea Eliberării – a căror respectare este condiţia dumnezeiască pentru încheierea ultimului Legământ dintre Dumnezeu şi Poporul lui Israel, prin care Dumnezeu îi permite să folosească Ţara Făgăduită/Erertz Israel şi îi hărăzeşte supremaţia în Lume.
Shmita funcţionează bivalent, căci respectarea ei nu doar îndeplineşte condiţia Legământului, ci asigură coeziunea socială, eficienţa economică şi ambianţa care antrenează valorile etice şi spirituale promovate de Profeţi şi cerute de Porunci, valori presupuse drept caracteristice ale Împărăţiei lui Dumnezeu, care devine o organizare omenească ideală, a cărei supremaţie promisă se realizează prin sine, fără vreo altă intervenţie transcendentală decât cea a promisiunii.
Este un miracol inteligibil – Făgăduinţa se împlineşte prin Legământ (promisiunea divină, prin respectarea omenească a Poruncilor).
Observând că Shmita inhiba creditul în preajma Anului Sabatic, provocând un blocaj economic ciclic, sub cuvânt că „repară lumea” (Tikkun ha olam), Hillel a introdus procedura Prosbulului, autorizând ocolirea Legii Iertării prin chichiţe avocăţeşti şi lingvistice, pentru creditarea în flux continuu. Desigur, practica Prosbulului a alterat Shmita şi astfel a făcut imposibilă realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care a devenit o utopie. Mai mult, Dumnezeu însuşi a devenit o instanţă exterioară, ale cărei cuvinte pot fi răstălmăcite.
Această modificare radicală a Poruncilor, în chiar contrariul lor, a deschis linia creativităţii rabinice, în care validitatea interpretării textului sfânt corespunde unei decizii omeneşti adoptate democratic prin votul majorităţii, respingând invocarea intenţiei divine dindărătul cuvintelor Poruncilor (interpretarea autoritară, cu originea în Torah orală).
Această dezvoltare împlinită în perioada Amoraim pare să fi ţâşnit din controversa dintre „o lume mai bună” (Tikkun ha olam) şi „o lume ideală” (Împărăţia lui Dumnezeu), transformată într-un conflict sângeros care, aparent, şi-a obnubilat mobilul ideatic, cedând, probabil, în faţa spectaculosului naraţiunii care culminează cu crucificarea lui Iisus.
Configurarea Împărăţiei lui Dumnezeu, în acest eseu, nu se revendică de la Biblie decât în măsura în care fiecare poate găsi în Carte ceea ce caută şi o poate citi în felul său; şi nu o propune ca ideal social, ci drept bază de discuţie şi reper al testării.
NOTE
„Tikkun ha-olam”, în accepţia din „Aleinu leshabei’ach”- o rugăciune din „Siddur”, cartea iudaică clasică de rugăciuni: „pentru a percepe cu iuţeală splendoarea atotputerniciei Tale, pentru a face ca detestabilul (idolatria) să fie îndepărtat de pe pământ, iar zeii (falşi) să fie complet eliminaţi, pentru a takein olam – repara /îmbunătăţi lumea – sub Împărăţia Atotputernicului” („to speedily see Your mighty splendor, to cause detestable (idolatry) to be removed from the land, and the (false) gods will be utterly „cut off’, to takein olam – fix/repair/establish a world – under the Almighty’s kingdom” – https://en.wikipedia.org/wiki/Tikkun_olam).
„The Kingdom of God: A Bibliography of 20th Century Research. Update Les³aw Daniel Chrupca³a/Created: 5 July, 2007. Last modified: 11 November, 2019” este una din listele bibliografice prezente pe internet (https://www.academia.edu/41346521/The_Kingdom_of_God_A_Bibliography_of_20th_Century_Research._Update), care, fără să fie singura de acest fel, este dedicată excusiv lucrărilor pe subiectul Împărăţiei lui Dumnezeu; lista se întinde pe 400 de pagini, afişând circa 6000 de studii. „Şi El a zis către ei: Trebuie să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis”. (Luca/Cap. 4/.). „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”. (Matei/Cap. 5/.) „Când au luat ei argintul care se adusese în templul Domnului, atunci Hilchia preotul a găsit Cartea Legii Domnului care fusese dată prin mâinile lui Moise”. (Cartea a doua Paralipomena/a doua a Cronicilor – Capitolul 34/14.).
Numărul total al Poruncilor a fost stabilit în a doua jumătate a secolului al treilea (250-290) de Rabi Simlai, amoraim din a doua generaţie, calculând ghematria cuvântului Tawrah (pronunţia arabă pentru Torah), vezi: (https://www.sefaria.org/Makkot.24a.2?lang=bi&with=Chidushei%20Agadot&lang2=en /The William Davidson Talmud/Makkot 24a).
„Mishneh Torah”, scrisă între anii 1170-1180
sursa: bursa.ro
