vineri, 19 decembrie 2025
Acasă Blog Pagina 1626

EXCLUSIV! Mișu Ionescu, noul antrenor al Aerostarului

Divizionara B Aerostar Bacău nu a rămas mult timp fără antrenor după despărțirea amiabilă de Daniel Munteanu. Luni, 1 martie, „aviatorii” au bătut palma cu Mihai Ionescu, care revine astfel pe banca grupării băcăuane. Fostul jucător al Ceahlăului Piatra Neamț a mai pregătit Aerostarul în ediția 2016-2017 a Ligii a III-a, cu care s-a clasat în final pe locul 4.

Mișu Ionescu, care a semnat un contract pe un an și jumătate cu Aerostar, este conștient că șansele de salvare de la retrogradare au scăzut odată cu cele două înfrângeri din debutul lui 2021, dar nu dezarmează:

„Sunt avizat de situația dificilă cu care ne confruntăm, dar sunt optimist. Obiectivul meu personal este să câștigăm șase din cele zece jocuri care mai sunt de disputat. Asta pe termen mediu. Pe termen scurt, primul lucru pe care-l am de făcut este să mă familiarizez cât mai bine și mai rapid cu lotul- cu puțini dintre jucători am mai lucrat- și să pregătim în detaliu partida de sâmbătă, de acasă, cu Pandurii Lignitul Târgu-Jiu”. Mișu Ionescu a adăugat: „Am revenit cu plăcere la Aerostar. Cunosc bine clubul, istoria sa și oamenii de aici, iar faptul că am sprijinul total al conducerii îmi întărește convingerea că vom putea face lucruri bune. Avem jucători de calitate în lot, numai că ei au obligația de a-și pune calitățile în slujba echipei și nu în interes personal”.

Debutul oficial al lui Mișu Ionescu pe banca „aviatorilor” va avea loc sâmbătă, de la ora 11.00, atunci când pe stadionul „Aerostar” este programat derby-ul suferinței dintre echipa gazdă, ocupanta penultimului loc în Liga a III-a și ultima clasată, Pandurii Lignitul Târgu Jiu, meci contând pentrru etapa a 18-a.

ASF: Cursuri gratuite pentru studenții pasionați de piața financiară non-bancară

Ești student și ești pasionat de bursă, asigurări sau pensii private? Înscrie-te în Student Club, cel mai recent program de educație financiară lansat de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Ne-am propus să creăm o comunitate unde să putem dezbate și să învățăm împreună noțiuni, concepte și mecanisme de funcționare aferente piețelor financiare non-bancare. Vom discuta pe marginea unor studii de caz concrete și vom dialoga deschis despre orice subiect.

Student Club se adresează atât studenților din facultățile cu profil economic/financiar, cât și celor din facultățile cu profil umanist. În cadrul Student Club vor fi dezvoltate și abilități interpersonale, așa numitele soft skills, care sunt apreciate de către angajatori.

Cursurile sunt gratuite, vor avea loc online (pe Zoom) și vor fi susținute de lectori din cadrul A.S.F. În prima fază sunt disponibile 100 de locuri, iar primul curs va avea loc pe 26.03.2021. Înscrierile se fac la edu@asfromania.ro în perioada 1 – 10.03.2021.

Formularul de înscriere, precum și mai multe informații sunt disponibile la https://asfromania.ro/edu/student-club/.

ATENȚIE! De astăzi, accesul clienților casnici în magazinul E.ON din Bacău se realizează doar cu programare online

    Începând cu 1 martie 2021, accesul clienților în magazinul E.ON din municipiul Bacău se realizează doar în baza unei programări prealabile, realizată prin intermediul serviciului E.ON eBooking: www.eon.ro/programare-online.

    Măsura are în vedere evitarea aglomerărilor în perimetrul magazinului, prin asigurarea unui flux adecvat de clienți, evitarea eventualelor sincope în preluarea și soluționarea solicitărilor, dar și desfășurarea activității cu respectarea strictă a normelor sanitare în contextul pandemic actual.

    Programările se fac accesând www.eon.ro/programare-online, iar clientul va primi un e-mail de confirmare cu un cod. La data programării, codul va fi introdus în terminalul pentru eliberarea bonurilor din Magazinul E.ON, iar solicitarea va fi preluată imediat de un consultant. Nu se pot face programări pentru ziua în curs, aplicația oferind posibilitatea alegerii unei zile și unui interval de timp optim pentru solicitant. Clientul poate renunța la o programare, anulând-o în  aplicație în vederea unei alte programări.

    Programul de funcționare al Magazinului E.ON din Bacău este între orele 08.00 și 16.00 pentru zilele de luni, marți, miercuri și vineri, respectiv între orele 10.00 și 18.00, pentru ziua de joi.

    Pentru a obține informatii sau pentru a încheia contracte pentru serviciile și produsele E.ON, se recomandă clienților să utilizeze canalele de comunicare alternative online și telefonice puse la dispoziție de compania noastră. Acestea pot fi accesate astfel:

    • La numerele de telefon: 0800 800 900 sau 0800 800 366, unde asistentul virtual „Ioana” oferă simplu și rapid informaţii utile legate de facturile de gaz/electricitate, 24/7. Totodată, consultanții E.ON pot prelua apeluri și oferi informații și soluții de luni până vineri între orele 08.00-20.00, unde se pot efectua direct operațiuni legate de contul personal.
    • Clienții care nu au un cont Myline îl pot activa pe www.eon.ro/myline;
    • La 0745.612.345 pentru autocitire index contor, info sold și confirmare plată, disponibil 24/7 pe www.eon.ro.

    Mai multe informații privind produsele și serviciile E.ON Energie România, pot fi obținute accesând: www.eon.ro.

    Interzicerea accesului în spitale a omorât de două ori mai mulți oameni decât COVIDUL

    În încercarea de a-i proteja pe români de COVID, autoritățile au transformat spitalele în fortărețe în care n-au mai avut acces bolnavii care sufereau de boli cronice. Rezultatul a fost că anul trecut s-a înregistrat un număr record de decese în județul Bacău, dar dintre acestea, morții de COVID sunt doar o infimă parte.

    Pe românește, ca să fie clar: pe lângă faptul că numărul de decedați din județ a înregistrat un adevărat record al ultimilor ani, doar unul din trei morți suplimentari au fost răpuși de COVID. Cu alte cuvinte, numărul record al deceselor NU este cauzat de COVID, ci, cel mai probabil, de faptul că bolnavii nu au mai căpătat tratamentul necesar din cauza închiderii unităților medicale.

    Decembrie 2020: cel mai mare număr de decese

    Luna decembrie a anului 2020 a fost a doua din an în care s-au înregistrat peste 1.000 de decese în județ și luna în care s-a înregistrat numărul cel mai mare de decese lunare. Dacă în 2019, în județul Bacău se înregistrau 6-700 de decese lunare, în 2020 numărul deceselor a ajuns la 7-800, cu o creștere agresivă în ultimele trei luni: 900-1000. Anul trecut s-au inregistat 9.826 de decese la nivel de județ față de 8.718, în 2019. Doar în 2018 s-au mai înregistrat peste 9000 de decese (9.134), din 2015 încoace numărul deceselor a fost de 8.500-8.600.

    O dinamică interesantă

    Dar anul 2020 nu a evoluat liniar. Între ianuarie și mai, numărul lunar al deceselor a fost mai mic decât în perioada similară din 2019. Este logic: oamenii s-au protejat mai bine, s-au izolat, a fost lockdownul care a ținut lumea în case, infecții mai puține, șanse mai reduse de accident. Din iunie, însă, numărul lunar al deceselor a început să depășească cifrele din 2019. Până în decembrie, când diferența a ajuns la 351.

    Diferențe

    Unii ar putea spune că au fost decese mai multe deoarece a intervenit COVID. Au fost, într-adevăr decese de COVID, dar numărul acestora este mult sub numărul de morți suplimentari. Dacă în 2020 au fost cu 1.108 morți mai mulți decât în 2019, numai 508 au fost declarat oficial decedați de COVID. Restul de 600 nu știm din ce cauze au murit. Așadar avem 600 de decese suplimentare care nu sunt cauzate nici de pandemie, nici de o altă molima, accidente, foamete și așa mai departe. Rămâne să presupunem că este vorba despre bolnavii care nu au mai primit tratamentul necesar.

    2 din 3

    După cum spuneam, din luna iunie 2020, numărul deceselor începe să depășească nivelele din anul 2019. Astfel, între 1 iunie și 31 decembrie, au murit la nivelul județului 6.158 de persoane, față de 4.756 în aceeași perioadă a anului 2019. Dar numai 455 au fost declarați morți de COVID, ceea ce înseamnă că, în perioada cea mai dificilă, sunt 1.402 decese inexplicabile. Iar în luna decembrie 2020, avem, din 351 de decese suplimentare față de decembrie 2019 doar 117 decese declarate de COVD. Alte 234 de decese nu sunt explicate. Dacă segmentăm astfel datele, rezultă clar că doar 1 din trei decedați suplimentar au murit de COVID. Restul de 2 din 3 au fost uciși de modul în care autoritățile au acționat, în încercarea de a bloca transmiterea virusului.

    „Şcoală după şcoală” | Pregătiri pentru organizarea orelor remediale în școli. Proiectul este destinat elevilor din grupe vulnerabile

    Normele metodologice pentru programul-pilot „Şcoală după şcoală”, lansat de Ministerul Educaţiei, au fost publicate în Monitorul Oficial.

    Programul naţional pilot „Şcoală după şcoală” este destinat elevilor din ciclurile primar şi gimnazial, de până la clasa a VIII-a inclusiv. Scopul principal este organizarea de activităţi remediale, atât pentru elevii care au nevoie să-şi sporească şansele de a accesa niveluri superioare de educaţie, precum şi pentru cei care se află în risc de abandon şcolar. Potrivit proiectului legislativ, sunt eligibili elevii de până la clasa a VIII-a inclusiv, aflați în risc de părăsire timpurie a școlii și / sau în risc sau situație de eșec școlar, în special elevii care nu au avut acces sau au avut acces deficitar la activitățile educaționale, desfășurate prin intermediul tehnologiei și al internetului, precum și elevii aparținând grupurilor vulnerabile, cum ar fi elevi romi, elevi din mediul rural, elevi cu dizabilități și elevi din comunitățile dezavantajate care îndeplinesc criteriile de eligibilitate.

     Ce criterii trebuie să îndeplinească elevii pentru a accesa programul-pilot „Şcoală după şcoală”:

    1. a) elevii care nu au avut acces sau au avut acces deficitar la activitățile educaționale desfășurate prin intermediul tehnologiei și al internetului. Lista va fi centralizată de unitatea de învăţământ, în baza solicitărilor părinţilor / tutorilor legali;
    2. b) elevii care se află în situaţie de corigenţă la sfârşitul semestrului I al anului şcolar 2020-2021 sau au situaţia şcolară neîncheiată la cel puţin o disciplină. Lista va fi centralizată de unitatea de învăţământ;
    3. c) elevii care din alte motive au nevoie de activitate remedială. Unitatea de învăţământ va prezenta rezultatele școlare obținute în semestrul anterior sau la evaluarea inițială de la începutul semestrului.

     Calendarul și organizarea programului naţional pilot „Şcoală după şcoală”:

    • Potrivit calendarului, elevii se vor putea înscrie în programul remedial doar până la data de 3 martie, iar activitățile propriu-zise vor începe din 8 martie 2021, la o lună distanță de la reluarea școlii în format fizic pentru majoritatea elevilor.
    • Recomandarea oficială e să fie constituite grupe cu o medie de 12 elevi/grupă, organizarea a 20 de ore de activități remediale/lună/elev, cu prezență fizică în clasă și ca organizarea și susținerea activităților remediale trebuie să fie făcută de către cadre didactice calificate provenite din unitatea de învățământ care organizează programul sau din alte unități de învățământ.
    • Activitățile remediale, materializate în activități de învățare, vor viza îmbunătățirea achizițiilor elevilor, în special a acelora care contribuie la formarea competențelor de bază, fundamentale pentru formarea celorlalte competențe.
    • Inspectoratul Școlar, pe baza datelor transmise de către școli, stabilește unitățile de învățământ care vor organiza activități remediale în cadrul Programului național pilot de tip „Școala după școală“ din lista celor care au optat pentru organizarea acestor activități. Dacă o școală nu organizează cursuri remediale, dar sunt elevi care depun cereri pentru ore remediale, atunci elevii pot participa la aceste activități în cadrul altor unități de învățământ decât cele în care sunt înmatriculați.

    Câți bani se acordă: 200 de lei pe lună/elev

    Ordinul de ministru prevede că începând cu semestrul al II-lea al anului școlar 2020-2021, se acordă unităților de învățământ care organizează Programul național pilot de tip „Școala după școală” un sprijin financiar de 0,4 ISR/lună, exprimat în lei, per copil înscris în program, respectiv 200 lei/lună. Sprijinul financiar este considerat barem standard de cost per elev și este destinat exclusiv acoperirii costurilor organizării și participării copiilor la 20 de ore/elev/lună de activități de educație remedială, respectiv susținerii financiare a salariilor cadrelor didactice care sunt implicate în activitățile cu elevii, derulate în proiect, se mai arată în document.

    Condiția de acordare a sprijinului financiar lunar unităților de învățământ care organizează acest program este de participare a elevilor la cele 20 de ore/lună de activități de educație remedială. În condiții excepționale, un elev poate să absenteze lunar cel mult 5 ore de la activitățile remediale. Reducerea sprijinului financiar acordat unui elev se va face dacă numărul de absențe este mai mare de 25% din totalul de ore prevăzut pe lună pentru un elev. Absențele înregistrate din motive medicale nu conduc la diminuarea sprijinului financiar.

    În cazul în care părintele unui elev renunță, în scris, la participarea elevului la activitățile de educație remedială, unitatea de învățământ poate propune Inspectoratului Școlar înlocuirea acestuia cu alt elev eligibil, care are nevoie de educație remedială, cu respectarea condițiilor prevăzute în prezentele norme metodologice.

    Clipe de artă, clipe de viaţă

    În vremuri sumbre, de pandemie, când viaţa noastră este atât de restricţionată, întâlnirile pe viu între oameni, şi acelea limitate, cu măsuri de siguranţă impuse, au un farmec special. Şi un freamăt. Ne-am săturat de online, care a avut şi beneficii, recunosc, aducându-ne în case evenimente culturale excepţionale, pe care nici nu am fi visat să le vedem, dar nimic nu se compară cu împărtăşirea live a emoţiei dintr-o sală de spectacol.

    Sau din oricare alt loc în care se întâmplă ceva, se înfiripă o poveste, un fapt de artă sub ochii oamenilor. Se creează o magie şi sunt fericiţi cei care au fost acolo, trăind acele clipe, şi mă gândesc la seara de vineri de la Centrul de Cultură „George Apostu”, la „Provocările colocviale” lansate de acesta. Un eveniment cultural bine gândit, în detaliu, cu fineţe, un tot armonios care a început cu o mărturisire a scriitorului Ion Fercu „Despre Dumnezeu, incertitudine şi cunoaştere”.

    O mărturisire caldă şi pasionantă, invitând la reflecţie, la interogaţie, care a fost ascultată cu mare atenţie şi viu interes. De altfel, la Centrul Apostu vine un public fidel locului de mulţi ani şi care s-a profesionalizat, aş putea spune, ştiind să asculte şi chiar să-şi ţină respiraţia în momentele de graţie. Şi au fost dintre acestea nu puţine la admirabila întâlnire prilejuită de apariţia romanului „Dac-aş fi fost Dumnezeu” al lui Ion Fercu. Un roman de o mare profunzime, absolut tulburător, cu un sound marquezian.

    Citindu-l, cu pătrundere şi evidentă empatie, Geo Popa a imaginat şi coordonat un excelent spectacol, de mare intensitate dramatică, de emoţie copleşitoare. L-a adus în faţa ochilor noştri, în cel mai credibil mod, meditativ, trist şi însingurat, sau cu o explozie de dureroase, ardente trăiri, pe Petre Farina, eroul romanului, relevând subteranele unui destin dramatic. Soprana Andreea Simon, cu vocea ei încântătoare şi graţioasa prezenţă, foarte implicată, pianista Cornelia Zurita Villafranca şi criticul literar Adrian Jicu, inspirat şi expresiv, s-au topit perfect în alchimia spectacolului.

    Şi a fost încă una din serile memorabile de la Centrul de Cultură „George Apostu”, datorată întregii echipe de profesionişti ai culturii de aici. O echipă bine sudată, disciplinată, având conştiinţa lucrului bine făcut, şi care ştie să întâmpine cu amabilitate desăvârşită, cu bucurie, publicul. Care vine şi revine aici, ştiind că-l aşteaptă lucruri interesante, clipe de artă şi de viaţă încărcate de o energie aparte, ieşite din comun.

    Atletism/ Campionatul Național Under 20: Fetele noastre, de locul 1!

    Patru titluri naționale au cucerit atletele reprezentând cluburile din județul Bacău la întrecerea de sală rezervată juniorilor și junioarelor 1. Cele patru medalii de aur au fost completate cu alte două de argint și patru de bronz.

    De acum, chiar că nu mai e nicio surpriză! Când scrii Campionat Național de atletism, citești, automat, nume de campioni legitimați la cluburile județului Bacău. Așa a fost la Naționalele de Seniori și Tineret, la fel au stat lucrurile și weekend-ul trecut, cu ocazia celei de-a 51-a ediții a CN Under 20 găzduite de sala „Ioan Soter” din București. La întrecerea junioarelor 1, o treime dintre titlurile puse la bătaie au luat drumul județului Bacău.

    Concret, din cele 12 probe feminine, nu mai puțin de patru au revenit băcăuancelor. Celor patru titluri naționale li s-au adăugat alte șase medalii, dintre care două la masculin. Marea performeră a fost Alexia Dospin (CSM Bacău). Vice-campioană națională la U23 și medaliată cu bronz la Senioare grație unui rezultat de 12.94, triplusaltista băcăuană în vârstă de 18 ani a trecut acum granița celor 13 metri și, cu un 13.04 m, a devenit campioană națională la Under20. La competiția rezervată junioarelor 1, sportiva antrenată de Aura Balaban și-a completat palmaresul și cu un titlu de vice-campioană națională la lungime, cu o săritură care a măsurat 5.84.

    Alexia Dospin (CSM Bacău)

    Titlul de campioană la această probă a rămas în județ. Mai exact, la Ioana Sabina Știrbu (CSS Unirea Iași/ CSM Onești), care a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, cu un rezultat de 5.94. Continuând cu performanțele de la sărituri, să notăm că Federica Gabriella Apostol (CSM Bacău) a cucerit aurul la înălțime, imbunătățindu-și recordul personal: 1.81 m. Astfel, eleva Aurei Balaban a adăugat un centimetru rezultatului care, în urmă cu două săptămâni îi adusese un aur la U23 și un argint la Senioare. Locul 3 în proba de înălțime a revenit Biancăi Coșerariu (CSȘ Unirea Iași/ CSM Onești), cu 1.65m, așa cum bronzul la triplusalt a fost câștigat de Ioana Adnana Vrânceanu (CSȘ Bacău/ SCM Bacău), cu 12.96 m.

    De la sărituri, la viteză. Și chiar dacă nu a câștigat un titlu național la 60 m garduri, CSM Onești a figurat printre protagonistele probei, adjudecându-și, grație parteneriatului cu LPS Brăila, nu mai puțin de trei medalii: un argint și un bronz la masculin, prin Darius Techiu (8.37) și Robert Simion (8.39) și un bronz la feminin prin Cosmina Balaban (8.73). Marea reușită a venit însă în proba de ștafetă. La 4x două tururi, CSM Onești a trecut peste toate barierele, inclusiv de vărstă, câștigând aurul național cu ștafeta formată din Alexandra Andreea Dinu (an de naștere 2002), Ștefania Medeea Mușulete (2005), Iarina Teodora Ungureanu (2004) și Alexandra Ștefania Uta (2007). Rezultatul, 3.39.05, este unul care arată că CSM Onești are- la această probă și nu numai- prezent, dar, mai ales viitor.

    „Culegem acum și, sperăm, și în viitor, ce am sădit, cu migală, atenție și pasiune, încă de la nivelul copiilor”, a mărturisit Ingrid Istrate, directorul CSM Onești, clubul care lasă în urmă, de ani buni, grupări mult mai bine susținute financiar. Și club care, alături de CSM Bacău, SCM Bacău și CSȘ Bacău fac ca județul nostru să fie unul de locul 1 în atletism.

    JURNAL.BACAU / Actrița Bianca Babașa: „Este un act de curaj”

      Pe 5 și 7 martie va avea loc la Teatrul Municipal „Bacovia” premiera spectacolului de teatru – documentar, multimedia, „Jurnal.Bacău”, un concept semnat de regizoarea Carmen Lidia Vidu, ca parte a proiectului său național „Jurnal de România”. Istoria Teatrului, istoria orașului Bacău, din perspectiva a patru actori, din patru generații diferite. Actrița Bianca Babașa reprezintă tânăra generație iar rolul său din spectacol vorbește despre curaj. Curajul de a spune adevărul, curajul asumării, curajul de a lupta pentru valorile în care crezi, curajul de a fi.

      Din distribuția spectacolului „Jurnal.Bacău” fac, de asemenea, parte actorii Viorel Baltag, Florina Găzdaru și Eliza Noemi Judeu. Creație multimedia: Cristina Baciu. Ziarul „Deșteptarea” este partener media al Teatrului Municipal „Bacovia” pentru acest proiect, și, în același timp, sursă documentară, pentru realizarea spectacolului.

      „Publicul are ocazia să ne vadă goi, fără nicio mască”

      Din distribuția spectacolului „Jurnal. Bacău” fac parte patru actori, înfățișând patru generații din istoria Teatrului Municipal ”Bacovia”, dintre care tu reprezenți ”aripa tânără”, viitorul. Ce impact au avut asupra ta, ca tânăr artist nou venit în trupă, confesiunile colegilor despre ultimii 30 – 40 de ani din istoria acestui teatru? Te-au făcut să te raportezi diferit la prezentul tău artistic și la instituția în care te-ai angajat de curând?

      – Da, au avut un mare impact poveștile lor asupra mea, mi-au schimbat un pic percepția. Ascultându-le, mi-am dat seama că ei au trecut prin perioade mai grele, și că au luptat pentru teatrul ăsta. Și acest lucru mă ajută să lupt, la rândul meu, în continuare, pentru acest teatru și pentru valorile în care cred, și să nu mă mai cramponez de mici probleme sau mici dificultăți, care mai apar în viața unui artist la început de drum. Mi-am dat seama că sunt oameni care au trecut prin același proces, și că e, de cele mai multe ori, un proces normal.

      Cum a fost pentru tine experiența de a lucra la acest spectacol, în care joci propriul rol? Te prezinți ca om, ca artist, și devii, astfel, sursă documentară pentru istoria acestui teatru.

      – Publicul are ocazia să ne vadă goi, fără nicio mască, și este, într-un fel, dificil pentru tine, ca actor, pentru că știi că textul ăla pe care îl spui e compus din cuvintele tale, din destăinuirile tale, din viața ta, și, totuși, trebuie să îl spui alb, cât mai neutru, și cât mai asumat, și împăcat, în același timp. Vorbind despre viața noastră, noi nu vrem să modificăm neapărat percepția publicului, ci, pur și simplu, ne prezentăm așa cum suntem, ca spectatorii să (ne) vadă ”dincolo de scenă”, să vadă că suntem la fel ca ei.

      „Carmen a făcut un lucru extraordinar pentru mine și pentru familia mea în spectacolul ăsta”

      – Cum ți s-au părut strategia de lucru a regizoarei Carmen Lidia Vidu pentru acest proiect și formula de spectacol propusă?

      – Nu am mai făcut până acum tipul acesta de spectacol – documentar, e un fel diferit de a face teatru, am învățat ce înseamnă decupaj, am învățat cum să legi informațiile între ele, mi se pare foarte benefic pentru noi, pentru mine, pentru că totul e ca o muzică, e un alt fel de a vorbi pe scenă, nu mai trebuie să pui accentul pe ceva anume, ci pur și simplu să conduci publicul prin cadența vorbirii. Lumina e, de asemenea, diferită, Carmen nu lucrează cu reflectoare, ea nu are niciun fel de lumină în spectacol, și asta e o chestie foarte tare. Lumina e dată de proiecție, care e în așa fel concepută încât, atunci când actorul trebuie să fie pus într-o anumită lumină, aceasta vine din proiecție, care e, practic, viața noastră… Pentru multimedia, Carmen lucrează cu Cristina Baciu, și cred că fac o echipă foarte bună.

      Vei cânta în acest spectacol. Ce rol are muzica în viața ta și în contextul poveștii tale din „Jurnal.Bacău”?

      – Mie îmi place să cânt, toată lumea cântă în familia mea, toată lumea are treabă cu muzica, sub o formă sau alta, e o moștenire de familie, și de pe partea mamei, și de pe partea tatălui. Și spunându-i asta lui Carmen, în interviuri, m-a rugat să vin cu niște propuneri de melodii pe care aș putea să le cânt în spectacol, mi-a dat și ea niște sugestii, și am hotărât împreună că o să fie „Țara asta”, de la Byron. Îmi place foarte mult Byron, cum combină jazz-ul, cu rock-ul, cu blues-ul, e o combinație foarte faină.

      Eu o să cânt live, iar familia mea mă acompaniază din proiecție… o să fie foarte fain, abia aștept, dar o să am și emoții, pentru că… eu abordez în textul meu un subiect pe care l-am ascuns o perioadă destul de îndelungată din viața mea, până la facultate, când mi-am asumat faptul că sunt pe jumătate de etnie rromă, că tatăl meu este rrom. Carmen a făcut un lucru extraordinar pentru mine și pentru familia mea în spectacolul ăsta, pentru că e o bucurie imensă să joc pe aceeași scenă cu familia mea, chiar dacă ei sunt pe proiecție.

      „Dezvălui niște lucruri foarte personale în spectacol”

      – Este o imagine pe fundalul momentului tău din spectacol, în care scrie cu litere mari ”CURAJ”, și cumva rolul tău este construit pe ideea asta de asumare, de curaj. Ți s-a părut un act de curaj să vorbești despre faptul că ești pe jumătate, cum ziceai, de etnie rromă?

      – Pentru mine chiar este un act de curaj, pentru că, vorbind cu Carmen în interviurile de la începutul proiectului, i-am povestit despre lucrul ăsta printre altele, nu mă așteptam că o să se regăsească în spectacol, și când am văzut textul m-am panicat un pic, mă gândeam că oamenii, după aceea, o să-mi pună eticheta asta. Nu știu dacă o să se întâmple așa, sper că nu, dar la prima discuție înainte de repetiții, au intervenit și colegii actori, și ceilalți din echipă, și mi-au spus că nu am de ce să îmi fac probleme. Și, da, este un act de curaj, și abia aștept să văd cum o să-l perceapă publicul.

      – Se vorbește în spectacol despre teatru și din perspectiva istoriei lui. Din ce moment istoria ta, personală, s-a intersectat cu istoria Teatrului Municipal ”Bacovia”?

      – Eu știu Teatrul de când aveam 15 ani și repetam cu trupa ”A.C.T.”, în Sala Studio, de jos, care acum nu mai este funcțională, și îmi plăcea foarte mult sala aia, mi se părea că avea o energie aparte. Nu îndrăzneam să urc pe scena mare atunci, dar repetam jos, în Sala Studio, și pentru mine era un loc de suflet. Deci istoria mea se intersectează cu istoria Teatrului de vreo zece ani, aproximativ, și de vreun an și jumătate, de când m-am angajat aici, această legătură a devenit și mai puternică.

      Apropo de discuția despre curaj, debutul tău ca actriță a Teatrului a fost un rol într-un spectacol de monodramă, ”Iulia, biata de ea”, pe care l-ai scos la premieră într-o săptămână. Deci ai avut curajul să-ți asumi acest rol foarte dificil, și spectacolul a ieșit foarte bine. Te-ai gândit că poate, tutuși, curajul este ceea ce te definește?

      – În spectacolul ”Jurnal.Bacău” vorbesc despre curaj, referindu-mă la faptul că Teatrul Bacovia are nevoie de mai mult curaj. Dar, în același timp, cred că mi se potrivește cuvântul ăsta, pentru că dezvălui niște lucruri foarte personale în spectacol, și, da, cred că mă definește, pentru că n-am spus niciodată ”nu” unei provocări din Teatrul Bacovia, întotdeauna m-am deschis și am încercat să merg cu toate forțele înspre fiecare nou proiect. Și mă bucur că am reușit să fac același lucru și cu ”Jurnal.Bacău”.

      „Cred că rolul teatrului într-o comunitate este să vorbească despre problemele comunității”

      Care crezi că va fi impacul spectacolui asupra publicului?

      – Nu știu ce să cred, pentru că, deși mi se pare că sunt o persoană deschisă, în același timp, cunoscând textul și forma spectacolului, mă întreb și eu cum va fi perceput de public și nu știu care va fi impactul. Mă gândesc că oamenii nu sunt obișnuiți cu astfel de spectacole și este posibil să ne perceapă într-o formă greșită.

      -Care crezi tu că este rolul teatrului într-o comunitate precum Bacăul și cum ai dori să fie perceput Teatrul Municipal ”Bacovia”?

      – Uite, la radio (Radio Easy, emisiunea ”Dimineața târziu, moderată de actorii Bianca Babașa și Giuseppe Torboli, nota mea), am avut aseară invitate două studente de la Universitatea ”Vasile Alecsandri” și, printre altele, le-am întrebat dacă merg la teatru. Și au răspuns: ”Care teatru?”. ”Teatrul Bacovia, din centru”. ”Ah, dar nu e în renovare? Eu știam, de acum câțiva ani, că e în renovare”. Deci sunt oameni care cred că teatrul e în renovare. Poate dacă Teatrul ar arăta altfel, dacă ar fi renovată fațada, poate ar veni mai mulți oameni la teatru. Contează foarte mult imaginea, pentru că felul în care arată imaginea teatrului influențează și percepția lui în comunitate.

      Și dacă prin spectacolul ăsta am reuși să generăm o schimbare, ar fi un lucru foarte important. Eu cred că rolul teatrului într-o comunitate este să fie aproape de oameni, să vorbească despre problemele comunității, să se intereseze care sunt problemele comunității. Și cred că Teatrul Bacovia, într-o formă sau alta, vorbește și despre familie, și despre sexualitate, și despre maturizare, adică regăsim în repertoriul Teatrului spectacole pentru fiecare dintre problemele astea. Deci eu cred că Teatrul își face datoria, dar, în același timp, felul în care arată influnțează percepția publicului asupra lui.

      Interviu realizat de Laura Huiban

      Foto din arhiva personală Bianca Babașa, Grafică: Cristina Baciu

      Bun venit, iubire!

      Un an, atât a trecut de la momentul când am auzit, cu toții, la modul cel mai serios, despre virusul care, ulterior, va răsturna o lume întreagă. Pe-atunci, i-am înfierat pe micuții asiatici despre care aflasem că de la ei a pornit acest tăvălug uriaș. Tot atunci, au apărut și oportuniștii de tot felul, cei mai fâșneți dintre ei, lichele sadea, știind că acum este momentul perfect de dat tunuri, căci numai dintr-o criză se pot face bani mulți. Și, ca succesul lor să fie și mai mare, în mijlocul plebei, au apărut tot soiul de teorii, care mai de care mai fanteziste (cu un posibil conținut de adevăr), dar numai bune de sucit mințile oamenilor fără prea multă carte și cu și mai puțină aplecare spre analiză.

      În comp(l)otul ăsta, s-au vâturat și tot felul de Gică Contra care numai bine n-au făcut încercării generale de a trece mai ușor peste năpastă. Ne-am acrit și de politicienii care, așa cum am văzut, au tras cu ghearele de scaune, invitându-ne forțat să punem ștampilele pe buletinele de vot. Au mizat exact pe teama de moarte a românilor, dar și pe scârba față de politică, în general, două ingrediente menite a-i ține pe români departe de secțiile de vot. Păcat că frâiele au fost luate de niște bâlbâiți în guvernare, nepregătiți să administreze o țară atât de frumoasă și bogată, încă, în resurse de tot felul, dar ales umane.

      Nu am mari regrete nici față de „foștii”, dintre care au cam dispărut liderii lacomi, trădătorii, baronii locali și alte elemente care numai „democrate” nu s-au arătat. Atât doar că i-am perceput ceva mai pricepuți, în aparență, și mai aplecați, cumva, spre vulg. Una peste alta, cred că am și învățat multe de la anul ăsta plin de nevoi și griji, începând cu noile cuvinte pe care, înainte, nu le știam, dată fiind tehnicitatea lor, și încheind cu comportamentele pe care viața, dorința de a trăi ni le-a impus. Cei mai mulți dintre noi am acceptat că, purtând cu maximă responsabilitate masca și respectând restul regulilor de bun simț, n-am făcut decât să-i protejăm pe cei dragi.

      Prin urmare, nutresc în continuare speranța că, odată cu venirea primăverii, peste țară și peste oamenii care-o locuiesc, se va așterne … iubirea. Iubirea de viață, iubirea de sine, iubirea aproapelui de lângă tine… Iubire în toate formele sale. Să readucem liniștea și normalitatea, alături de parfumul îmbătător de zambile și frezii, de zâmbetele femeilor împodobite cu mărțișoare și buchețele de ghiocei. Primăvara este și va rămâne anotimpul iubirii.

      România. Un caz de preluare ostilă

      În limbajul economic, o ofertă de preluare ostilă este o ofertă de preluare presupunând că firma vizată nu își dă acordul pentru lansarea ofertei, sau că acordul acelei firme nici nu a fost solicitat în acest sens. Practic, cel care a pus ochii pe o companie oferă acționarilor minoritari sume mai mari decât prețul pieței și reușește să strângă un pachet semnificativ de acțiuni care să-i permită să-și impună voința în AGA. Uneori, preluarea ostilă se face în condiții speciale, actionarii fiind forțați să-și vândă acțiunile cu ajutorul unor presiuni de diferite tipuri: politice, economice sau chiar cu recurgerea la violență.

      În general, ofertele de preluare ostilă vizează companii care valorează mai mult dezmembrate și vândute la bucată decât dacă ar fi lăsate să funcționeze în continuare. Adică, acele firme dețin active care aduc un câștig mare într-un termen scurt: terenuri bune pentru afaceri imobiliare, metale care pot fi valorificate la fier vechi și așa mai departe.

      Ceea ce se întâmplă, de câțiva ani în țară, face parte din categoria acestui gen de preluări ostile. O preluare la nivel național, ofertanții căutând să pună mâna pe activele valoroase. Pentru că mai există o metodă inginerească de forțare a vânzării: în compania vizată, directorii sunt „determinați” să cheltuiască aiurea fondurile firmei până când aceasta începe să aibă probleme financiare și e nevoită să vândă acțiunile la preț de nimic pentru a achita datoriile. Este ceea ce se întâmplă de câțiva ani în compania numită România SA. Managerii țării s-au apucat de împrumuturi nebunești, de cheltuit bani pe sisteme de armament, refuză să încaseze banii datorați de bănci, taie cheltuielile care ar fi adus profit și încearcă să vândă ultimele active rămase sub controlul statului.

      O să le vândă, sunt sigur. În fond, asta vrea poporul, nu ne putem împotrivi voinței sale. Dacă poporul vrea să se arunce în fântână, putem noi să-l oprim? Doar că sunt niște probleme mai puțin vizibile acum, care o să ne lovească de nu o să mai știm ce e cu noi. De exemplu, dacă luăm Hidroelectrica, barajele sale nu au doar funcție energetică. Nu au fost construite doar să producă profit unor acționari, au fost construite în ideea de a face un serviciu public. Barajele produc energie electrică, dar, în același timp, furnizează apă pentru irigații, controlează efectele ploilor torențiale, oprind viiturile sau oferă apă de băut, cum e cazul barajului de la Poiana Uzului, de unde se aprovizionează Bacăul. O privatizare a Hidroelectrica va însemna că proprietarii vor urmări doar maximizarea profitului, adică să producă cât mai mult curent, deci să golească lacul, fără să se gândească la consecințe. O golire a lacului de la Poiana Uzului ar însemna, de exemplu, ca Bacăul să rămână fără apă.

      Dar, cum spuneam, dacă poporul asta vrea, asta o să aibă. Pentru că, știți ceva?! Poporul merită asta. Merită să suporte consecințele deciziilor sale.

      Handbal masculin/ Liga Zimbrilor: Etapă fără CSM Bacău

      FRH a acceptat solicitarea Minaurului de amânare a meciului cu gruparea băcăuană din runda derulată la finalul săptămânii trecute.

      Încă o etapă de Liga Zimbrilor fără CSM Bacău. Dar dacă în runda a 17-a, „CSMeii” au stat…de drept, în cea cu numărul 18, derulată weekend-ul trecut, ei au fost trași pe dreapta de decizia FRH de reprogramare a jocului cu Minaur Baia Mare. Solicitarea de amânare a venit din partea băimărenilor, care, cu mari probleme de lot, s-au salvat grație unei prevederi regulamentare introduse de Federație in-extremis, care specifică faptul că o echipă care a evoluat recent în cupele europene poate să-și amâne un meci de campionat.

      Jocul CSM Bacău- Minaur nu a fost singurul ce nu s-a disputat, partida CSU din Suceava- Dinamo București fiind, la rândul său, reprogramată. Nu s-a jucat nici meciul HC Buzău 2012- Poli Timișoara, dar în acest caz, buzoienii au câștigat la masa verde ca urmare a faptului că timișorenii, cu efectivul decimat de COVID-19 nu s-au prezentat.

      Rezultatele înregistrate la etapa găzduită de sala Rapid: CSM Reșița- Dobrogea Sud 17-37, CSM Focșani- CSM București 23-24, CSM Vaslui- Steaua 29-24, Potaissa Turda- CSM Făgăraș 41-36. Magnum Botoșani a stat. Campionatul se va întrerupe până pe 6 aprilie ca urmare a meciurilor echipei naționale. La reluare, CSM Bacău o va întâlni pe Poli Timișoara. Clasamentul Ligii Zimbrilor: 1) Dinamo 48 p., 2) Potaissa Turda 43 p., 3) Dobrogea Sud 42p., 4) CSM București 36p., 5) Minaur 31p., 6) Poli Timișoara 25p., 7-8) Steaua și CSM Focșani- câte 24p., 9) HC Buzău 20p., 10) CSM Vaslui 19p., 11) CSU din Suceava 17p., 12) CSM Făgăraș 15p., 13) CSM Bacău 12p., 14) CSM Reșița 6p., 15) Magnum Botoșani 1p.

      Câteva luni, pentru cumpărarea vechimii în muncă

        Persoanele care vor să-și completeze stagiul de cotizare, în vederea ieșirii la pensie de limită de vârstă, ar trebui să se grăbească, pentru că, deocamdată, mai au această posibilitate până la sfârșitul verii. Practic, potrivit OUG 163/2020, care a intrat în vigoare la 21 septembrie 2020, românii își pot cumpăra vechimea în muncă până la data de 31 august 2021.

        În acest interval de timp, în baza unui contract de asigurare facultativă, încheiat cu Casa Județeană de Pensii, orice persoană nepensionată are posibilitatea să achite contribuția pe o perioadă anterioară de maximum 6 ani. Contractul va acoperi perioade (care, însumate, fac 6 ani, maximum) dintre data la care persoana a împlinit 18 ani și momentul în care atinge vârsta standard de pensionare. Plata contribuției se va face, însă, până la 31 august 2021. Venitul pentru care se va asigura solicitantul nu va fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe țară, în vigoare la data încheierii contractului.

        Pentru anul 2021 acest salariu este de 2.300 lei. Cum cota de contribuție la pensie este de 25 la sută din suma pentru care persoana interesată se asigură, rezultă că la salariul minim va fi de 575 lei/lună. Această sumă lunară va fi achitată o dată pentru toată perioada ”cumpărată” ori în tranșe, până la 31 august 2021. Această măsură le dă posibilitatea obținerii dreptului la pensie de limită de vârstă și persoanelor care au ajuns la vârsta standard, dar nu se pot pensiona, pentru că nu au stagiul minim de cotizare, adică nu au cel puțin 15 ani de vechime în muncă.

        La încheierea contractului, solicitantul va completa și o declarație din care să rezulte că în perioada pentru care își ”cumpără” vechimea în muncă nu a avut calitatea de asigurat în sistemul public de pensii, nu a avut obligația de a contribui la acesta și că nu este pensionar. Totodată, pentru cei care nu dețin carnetul de muncă (s-a degradat ori deteriorat sau l-au pierdut) și au ajuns la vârsta standard de pensionare, în mod excepțional se pot utiliza informațiile din arhiva electronică existentă la Casa de Pensii, la determinarea vechimii.

        Posibilitatea de cumpărare a vechimii este prevăzută și de Legea 127/2019, care ar trebui să intre în vigoare la 1 septembrie 2021, dar aplicarea acestui act normativ a fost amânată de către Guvernul României. Acesta a anunțat că Legea 127/2019 va fi înlocuită de alta, care urmează să fie elaborată și adoptată peste cel puțin doi ani. În prezent, însă, nu se știe dacă posibilitatea cumpărării vechimii în muncă va fi prelungită după 31 august 2021, până la 1 septembrie 2023 (când se preconizează că va intra în vigoare viitoarea nouă lege a pensiilor), printr-o altă ordonanță de urgență.

        Despre Dumnezeu, Incertitudini și Cunoaștere la Centrul de Cultură „George Apostu”

        Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău a deschis, la sfârșitul săptămânii trecute, stagiunea evenimentelor „Provocări colocviale” cu un veritabil spectacol al cărții, un concept cultural unic în plan local și național prin care, de această dată, a fost lansat cel mai nou roman scris de prozatorul, poetul, eseistul, ziaristul și profesorul de filosofie Ion Fercu: „Dac-aș fi fost Dumnezeu” (Editura Junimea, 2021). Spectacolul a fost imaginat și realizat (scenariul și scenografia) de Gheorghe Geo Popa, directorul general al Centrului de Cultură, iar protagoniștii lui au fost soprana Andreea Simon, pianista Cornelia Zurita Villafranca, criticul literar, ziaristul, scriitorul și lectorul universitar Adrian Gelu Jicu și actorul Geo Popa.

        Spațiul Muzeului de Artă Contemporană „George Apostu” al Centrului de Cultură a fost, pentru circa două ore, o veritabilă sală de teatru. Cu scenă, cu reflectoare și sonorizare. Scenariul și scenografia spectacolului prin care a fost reinventată, practic, ideea de „lansare de carte” concepute de Gheorghe Geo Popa au avut la bază tema și structura romanului scris de Ion Fercu și au adus în fața spectatorilor portretul moral al personajului principal, preotul Petre Farina, dar și al lumii prin care trece. Discursul lui Farina, care ocupă circa jumătate din economia romanului scris de Ion Fercu, pare să fie chiar al scriitorului-filosof care face astfel – cum au remarcat și organizatorii spectacolului – „viguroase incursiuni în zona psihologiei umane, a experienței și a situațiilor excepționale, dar care adaugă acestora o importantă componentă filosofică, o fină țesătură intertextuală și o capacitate aproape magică de a dilua conceptul de spațiu-timp tocmai din dorința de a face din tragedia umană una din trăsăturile fundamentale ale vieții. În fapt, o adevărată saga a bejeniei românilor prin lume”.

        Spectacolul Despre Dumnezeu, Incertitudini și Cunoaștere”, așa cum a fost intitulat, stă astfel sub semnul prelegerii din romanul cu titlul „Dac-aș fi fost Dumnezeu”.

        Cu Dostoievski printre filosofi, spre mirajul demiurgic

        Noua carte a lui Ion Fercu stă ea însăși sub semnul fascinantei sale incursiuni „Prin subteranele dostoievskiene” (2018), un eseu care l-a plasat, recent, în rândul scriitorilor premiați de Academia Română – Premiul „Ion Petrovici”. De aceea, autorii spectacolului de la Centrul de Cultură au ținut cont că personajele romanului, „par suspendate între viață și moarte, între ficțiune și realitate, între Rai și Iad, într-o stare de imponderabilitate sufletească în care singura certitudine este Suferința; o cruce predestinată fiecăruia dintre noi, în care se află chiar mântuirea, «leacul»”.

        Imediat după ce cortina a fost dată la o parte, pe scenă a apărut chiar autorul romanului. Ion Fercu și-a început discursul cu celebrele versuri ale lui Marin Sorescu din poezia „Dacă nu cer prea mult”, în care omului ce ar putea face oricând naveta între rai și iad „pentru a ține niște cursuri” Dumnezeu însuși îi cere să aleagă un singur lucru din trei pe care să le poată lua acolo cu el: „o carte, o sticlă cu vin și-o femeie”. Un astfel de dialog dintre om și divinitate poate să deschidă perspectiva pe care romanul „Dac-aș fi Dumnezeu” o propune cititorilor cititorilor săi.

        Ceea ce a urmat în monologul lui Ion Fercu a fost apoi un veritabil excurs printre ideile celor mai renumiți filosofi ai lumii, prin care s-a conturat raportul pe care omul l-ar avea cu Dumnezeu. Petre Farina vede în propria viață și în organizarea comunității sale și a întregii lumi tot felul de probleme, unele poate fără răspuns. El vede însă unele soluții, dacă el însuși ar fi Dumnezeu.

        Teatrul și muzica – alt mod de a sublinia tema romanului

        Și a început spectacolul. Când misterios, când năvalnic și temperamental, actorul Geo Popa a făcut din personajul Petre Farima exponentul întrebărilor cu privire la rostul nostru în această viață, al speranțelor sau chiar al iluziilor sub care trăim în raport cu Divinitatea. Iar frământările personajului au fost perfect și sugestiv subliniate de soprana Andreea Simion și de pianista Cornelia Zurita Villafranca.

        Pasajele din carte subliniate în acest fel au stârnit, cu siguranță, în sufletele celor prezenți o avalanșă de gânduri, de întrebări subtile, dar și de răspunsuri după chipul și asemănarea fiecăruia. Iar dacă până la final s-au conturat și una sau mai multe angoase pe această temă, tot Ion Fercu ne-a sugerat și un răspuns liniștitor, formulat chiar de Nietzsche, unul dintre filosofii invocați în romanul „Dac-aș fi fost Dumnezeu”: „În rana însăși stă puterea de tămăduire”. Pe tema adusă în discuție de această carte și de spectacolul prin care a fost prezentată a venit, la final, cu un fulminant și original eseu,  Adrian Jicu. Iar întrebarea fundamentală a eseului a fost una care poate face din fiecare dintre noi un Petre Farima: „Dar tu, dacă ai fi Dumnezeu, ce ai face?”.

        Ion Fercu:Preotul Anastasie Fulga îi spune preotului Petre Farina, protagonistul romanului, cel asediat de destrămarea trupească și sufletească: Știu că te‑ai apropiat, cumva, de Nietzsche, despre care eu cred, ca și tine, că nu este spaima lui Dumnezeu, cum ne spun unii. Am găsit printre notițele tinereții mele gândul acesta al lui: «…în rana însăși stă puterea de tămăduire». Încearcă să te tămăduiești și singur, fiule”… Acest gând din finalul romanului are un aer primăvăratec; deschide perspectiva unei renașteri. O renaștere care-și are sursa în dramul primăvăratec de divinitate care se află în fiecare dintre noi.”

         Alte opinii ale autorului despre roman

        • „E un roman despre destrămarea ființei, despre Credință și Incertitudine, despre Vaietul Lumii și Speranță, despre Viațămoarte. Poate că Petre Farina sintetizează, interogativ, cel mai fericit esența sa: Ce‑ai face cu viața ta, dacă în ecuația acestei decizii nu ar intra și alții? Ai da cu ea de pământ, i‑ai face abonament la supraviețuire, ai ocroti‑o ca pe ceva de preț sau i‑ai râde în nas, ca unui dușman pe care‑l aștepți de ceva vreme ca să‑l sfidezi? Dar dacă viața ta ar mai fi doar un rest toxic de zvârcolire prin lume, așa cum e viața mea, atunci ce‑ai face? Ar exista în tine tentația ca s‑o expui în marele circ al lumii, să‑i încurajezi giumbușlucurile prin spectacolele în care sunt aplaudate tristețile agorei sau pur și simplu ai negocia cu ea ieșirea din scenă?”
        • Oniricul și realul au doar arareori granițe pentru Petre Farina, cel care refuză onoruri, medalii, consilierea psihologică, protezarea modernă, orice asistență medicală etc. Obsesiv, caută singurătatea absolută, soluția evadării din lume (fără sinucidere). Ca-ntr-un debate despre suferință, credință, deriva umanului, eșec, spaime, revoltă, incertitudini și strigăt, voci/suflete în care zvârcolește uman optimismul – soția și copii, preotul Aftanasie Fulga, preotul spaniol Pablo, preotul american Bryan Taylor, colonelul Mihai Alexa, generalul Luca Parfenie, psihologul Cora Dominte, diasporeanul Gabi Ghioc, italianul Giovanni Basseri, psihologul german Anna Beck etc. – țes în jurul său un tulburător imperiu ideatic al speranței. Va găsi Petre Farina singurătatea absolută sau va fi „victimă” a „ambuscadei speranței” pe care o zămislesc prietenii săi?…
        • Credință-îndoială, certitudine-incertitudine, cunoaștere-incertitudine, cunoaștere-risc, fericire-nefericire, război-pace, suferință, fragilitatea ființei, alienarea, lipsa sensului, viață și moarte, moarteviață, speranță, soartă, liber arbitru, dragoste, timp, democrație cu mari cicatrici și răni mereu noi, solidaritate umană, Strigăt și Tăcere, ruptura funciară dintre actor și decor… „Dac-aș fi fost Dumnezeu”: un univers în care neliniștile metafizice, psihologice, religioase și sociologice stau pe jarul unei ființări în care pare să se fi tolănit sfidător absurdul.
        • „Unii dintre cei care vor citi doar titlul cărții vor simți poate nevoia să-mi izbească violent capul de toți pereții lumii. Cei care vor avea răbdarea unei lecturi până la ultima frază a romanului vor scuti, probabil, pereții de un asemenea supliciu. Nu pot să nu-i întreb pe cei descumpăniți de titlul romanului: «În viața dumneavoastră n-ați fost copleșiți, măcar o singură dată, de un eveniment nefericit care v-a făcut să simțiți că trăiți la capătul Strigătului? N-ați rostit atunci, măcar în gând, acest Dac-aș fi fost Dumnezeu?…Tainic, nu v-ați spus că dacă ați fi fost Dumnezeu n-ați fi permis să prindă viață suferința care a ros în carnea sufletului dumneavoastră și în sufletul celui care vă era lipit cu inima de întreaga dumneavoastră ființă?”

        Citate din roman. (Din discursul interior al preotului Petre Farina)

        „Dumnezeu a creat o lume perfectă, știu asta. Dar cred că orice creație, fie ea și perfectă, ar trebui să aibă un certificat de garanție.”

        „Sunt o catastrofă morală, desigur, de vreme ce, uneori, asediat de toate cruzimile Lumii, îndrăznesc să‑I spun, privind îngenuncheat și cu mare credință, chiar și Lui Dumnezeu, că dacă eu aș fi fost Dumnezeu… ”

        „E de preferat să fii nebun având doar certitudini sau să fii nebun ca prizonier al îndoielii?”

        „Când liberul arbitru ajunge să ofere permis de muncă Răului, mă tem că trebuie să Te rog să reglezi ceva în lucrarea Ta, Doamne…”

        „Noi trăim suportând lumea, dar lumea trebuie reinventată, nu suportată!”

        „Dar eu unde sunt în povestea asta numită viață, viața mea?… Doamne, sunt doar spectatorul, nu și actorul ei?… N‑am putea găsi o formulă magică în care să fiu actorul, nu spectatorul propriei mele vieți?”…

        „Te rog să mă crezi, Doamne, că eu, nevrednicul de mine, dacă aș fi fost Dumnezeu, altfel aș fi zămislit lumea aceasta. Am tot citit Facerea, Doamne. Zămislind, în știutele zile, minunea aceasta pe care o numim Lume, Te-am auzit spunând, de mai multe ori, că toate cele create erau bune. Dar atunci când i-ai zămislit pe Adam și Eva, doar i-ai binecuvântat, n-ai mai spus că este bine. Și nici după aceea. Ai avut vreo îndoială, Doamne?” (p. 58);

        „Alteori încerc să înțeleg dacă nu cumva iadul omului contemporan nu s-a mutat – deghizat în înstrăinare, angoasă, nevroză, absurd, suferință – în interiorul propriului suflet și al propriei minți” (p. 61);

        „Eu cred că nu există călătorie mai tulburătoare decât cea pe care, în marea noastră singurătate, o facem către sufletul nostru” (p. 62);

        „Am sufletul tulburat de suferința oamenilor de peste tot. Dac-aș fi fost Dumnezeu – iartă-mă iar, Doamne, pentru că tot repet! – puțin altfel aș fi zămislit lumea. Pe unde merg, văd doar suferință și cadavre ale pârjolului suferinței. Sărbătorile bucuriei sunt aproape accidentale și umbrite de dictatura suferinței. Când liberul arbitru ajunge să ofere permis de muncă Răului, mă tem că trebuie să Te rog să reglezi ceva în lucrarea ta” (p. 63);

        „Atunci când mă gândesc la evadare, modelul Matrioșka îmi dă târcoale. Caut cu lumânarea ultima variantă rusească, a douăzeci și patra, unde nu m-ar mai putea găsi nimeni, probabil jinduiesc la ceva și mai mult: la o variantă de «celulă» pe care gardienii să scrie «Uitatul»” (p. 252);

        „Observi că și atunci, chiar și atunci când suntem asediați de mari disperări, punem alarma ceasului, ca să ne trezească în dimineața următoarei zile? Asta înseamnă că speranța trăiește în noi” (p. 308).

        Pe Farina îl țin pe jarul marilor neliniști și întrebări care vin către el încă din copilărie. („Culae mă întreba câteodată: «Spune‑mi, frate al meu de cruce, dacă ai fi fost Dumnezeu, te‑ar fi lăsat inima să nu‑mi dai niște ochi buni?») Fără a fi un eretic, protagonistul aspiră și la un divorț funciar raportat la „Inchiziția din noi”…

        Mărțișorul scriitorului băcăuan

          O acțiune asemănătoare a avut loc și în luna decembrie când s-au donat/dăruit sute de cărți buhușenilor sub genericul „Cartea, prietenul care nu trădează niciodată”

          Luni, 1 martie 2021, începând cu ora 10.00, Biblioteca Orășenească „George Bacovia” Buhuși și Asociația Culturală „Renașterea Buhuși”, în parteneriat cu Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor, gestionează manifestarea „Mărțișorul scriitorului băcăuan”. În regim stradal, cu respectarea regulilor specifice pandemiei, vor fi dăruite buhușenilor sute de cărți, însoțite de mărțișoare.

          Va fi o manifestare care va depăși… granițele universului scriitoricesc băcăuan, deoarece, sprijinind grozav această inițiativă, au trimis cărți, ca pe niște veritabile declarații de dragoste, nu doar scriitori din toată țara, ci și unii din diaspora românească.

          Teleşcoala noastră: Subiectul inclus – un mare nedreptăţit (I)

          De când?

          M-aş bucura să fiu contrazis, dar această categorie a subiectului a fost una dintre cele mai oropsite noţiuni gramaticale prezentate în programele şi manualele/auxiliarele destinate învăţământului gimnazial şi liceal în ultimele zeci de ani. Când vine vorba despre subiectul inclus, lucrurile se opresc dincoace de jumătatea lor. Ni se spune că „este indicat în terminaţiile verbelor la persoana (corect: persoanele) I şi a II-a” sau că „este cuprins în terminaţia formelor” ori, ceva mai bine, că „este dedus din desinenţele verbelor la persoanele I şi a II-a”.

          Ce spune Teleşcoala de la TVR 2

          Ediţia din 23 febr. a.c. s-a vrut a fi completă, cu tema „Subiectul exprimat. Subiectul neexprimat. Acordul predicatului cu subiectul”. Materie primă era pentru cel puţin patru lecţii, cu şanse de a fi însuşit tot conţinutul ştiinţific. Despre subiectul inclus aflăm că „se deduce din desinenţa verbelor de persoana (persoanele!) I şi a II-a”. O singură dată s-a pomenit de „desinenţa zero a verbului plec” şi s-a marcat cu roşu i-ul din erai. Prea puţin pentru a lămuri diferenţa dintre terminaţie şi desinenţă, dar mai ales pentru a găsi iute locul subiectului inclus şi chiar numele acestuia.

          Nevoia de sinteze

          Cu scuze pentru autocitare, reproduc situaţiile care evidenţiază contextele subiectului inclus:

          a) Îi scriu cam trei scrisori pe an.

          (subiect inclus, [eu], în desinenţa -u a verbului predicativ scriu)

          aʼ) Optez pentru filologie.

          (subiect inclus, [eu], în desinenţa zero [Ø] a verbului predicativ optez)

          b) Sunt bucuros de ceva vreme.

          (subiect inclus, [eu], în forma supletivă a verbului copulativ sunt)

          c) Ai vorbit destul.

          (subiect inclus, [tu], în desinenţa -i a verbului auxiliar a avea, pentru perfectul compus)

          d) Să fi venit acolo!

          (subiect inclus, [tu/voi], în forma invariabilă a verbului predicativ să fi venit; persoana şi numărul se deduc din context);

          e) Iată valea!

          (subiect inclus, [tu/voi], în sensul interjecţiei iată: „priveşte!”/„priviţi!”) (Cf. Ioan Dănilă, Limba română. Algoritmii analizei gramaticale varianta teoretică, Bacău, Editura „Egal”, Seria „Studium”, 2005, p. 110)

          Erată continuă

          De la emisiunea citată: „Cuvintele subliniate în text, sunt subiecte exprimate” (virgulă între subiect şi predicat); „Mă dor picioarele, când se schimbă vremea” (virgulă între temporală şi regentă).

          Ioan Dănilă

           

           

           

           

           

           

          Inventatorul zborului fără aripi, omagiat la Centrul de Cultură „George Apostu”

          Amedeo Modigliani, pictor și sculptor italian, scrie Petre Pandrea în „Amintiri și exegeze”, a fost unul dintre ucenicii lui Brâncuși, la Paris. A fost inițiat de Brâncuși în cioplirea pietrei, într-un atelier din Falguière. Același Pandrea amintește de o epistolă în care Modigliani surprinde magistral trăsăturile personalității lui Constantin Brâncuși: „Nu pot să termin portretul tău. Nu pot să te fixez și să te definesc. Ești viclean ca o vulpe. Dar nu te pot picta ca pe o vulpe, fiindcă ai o inimă bună de țăran. Nu te pot picta ca pe un om de știință, deși ești detașat ca orice savant. Ești un bucătar excelent. N-am mâncat nicăieri o friptură de berbec mai bună decât la tine. Cum o să te pictez ca bucătar? Te văd că postești zile întregi până la înfometare pentru a atinge stadiul iluminării. Dar cum să te pictez ca sfânt? Când îți licăre ochii de fiecare dată când aduc târfe pe aici? Tu ai fațete în figura ta atât de felurite, încât nu pot desena fizionomia esențială. Spune-mi ce fațetă preferi?”… În cele din urmă, acest portret în cuvinte a fost transpus și pe pânză de către Modigliani, dar portretul în cuvinte continuă să ne seducă.

          Ador și portretul pe care Carl August Sandburg, poet, biograf, jurnalist și editor suedez-american, cel onorat cu trei premii Pulitzer, i l-a schițat lui Brâncuși: „O, Brâncuși, tu care-n preajma vetrei ții vârtoși butuci să se usuce la soare și care aștepți să se-nvârtoșească tarele lor de lemn, pentru ca să-l mânuie mâinile tari ale tale. Tu, Brâncuși, cu daltele și ciocanele tale, scornitorule de păsări preschimbate în romburi și născocitorule de cranii preschimbate în ouă, dezmierdată ți-i inima de speranța că vei afla un anume romb și un ou anume, atât însă de tari încât, printre cele din urmă lucruri care-n pulbere or să se spulbere când s-o preface în ceață pământul, să fie un romb, un ou” (Apud Tretie Paleolog, „De vorbă cu Brâncuși”, București, Editura Sport-Turism, 1976, supracopertă).

          Constantin Brâncuși a inventat zborul fără aripi. „Toată viața am căutat esența zborului…. Zborul! Ce fericire!”, spunea el. Mărturisea faptul că nu sculptează păsări, ci zboruri. Face parte din spiritele rare care au intuit metafizic sensul ființării noastre: „Existența însăși e plină de atâtea minuni! Florile, copacii, frunzele! Ce minune e să trăiești! Sentimentul acesta de plenitudine, de bucurie, întregește pe om. Este sentimentul de grație pe care ți-l dă iubirea. Oamenii însă nu-l simt întotdeauna”.

          Admirând discursul romanesc al lui Dostoievski, Nichifor Crainic scria că Oswald Spengler „în loc să spună că «orice ţăran rus e o bucată din Rusia», zice că «orice ţăran rus e o bucată din Dostoievski», confundându-l dintr-o dată pe Dostoievski cu Rusia însăşi” („Dostoievski şi creştinismul rus”, Constanța, Editura Sfinţii Martiri Brâncoveni, 2013, p. 23). Mutatis mutandis, cred că putem spune că Brâncuși poate fi confundat cu România însăși.

          Am regăsit unele dintre aceste gânduri – și multe altele – risipite seducător într-un grozav eveniment cultural gestionat de Centrul de Cultură „George Apostu”, cu ocazia Zilei Naționale Constantin Brâncuși. Directorul instituției, Gheorghe Geo Popa, a susținut o prelegere („Actualitatea lui Brâncuși”) în care a fost evocată viața și opera părintelui sculpturii moderne mondiale. Discursul a trimis firești accente și către „cel mai vrednic urmaș al lui Constantin Brâncuși”, George Apostu. Universitarul Adrian Jicu, poeții Daniel Pocovnicu și Dan Petrușcă au nuanțat fericit aspecte ale universalității creației brâncușiene, evidențiind și armoniile estetice care au construit punți între universul artistic brâncușian și cel al lui George Apostu. A fost vizionat și filmul documentar „Brâncuși sau şcoala de a privi”, o coproducție româno-franco-belgiană (1972), în regia lui Jean Pradinas, după un scenariu de Marin Sorescu. Am înțeles în acest elevat context și mai mult declarația de dragoste pe care i-a făcut-o Geo Bogza lui Constantin Brâncuși: „El este mai mult decât un sculptor; este un profet”.

          Tiadora

          Era atât de linişte încât îți puteai auzi propria respirație. Era atât de linişte încât auzeam cum toate inimile se ridică şi aşteaptă să înceapă… „Tiadora”.

          Vineri, 12 februarie, a avut loc la Teatrul Municipal „Bacovia” avanpremiera spectacolului „Tiadora”, după un text de Maria Manolescu Borşa, premiat la Bacău Fest Monodrame 2019, și pus acum în scenă de însăşi directoarea Teatrului, actrița Eliza Noemi Judeu, sub regia artistică a lui Sorin Militaru și în scenografia lui Horațiu Mihaiu.
          Era prima dată când mergeam la teatru după tot haosul provocat de pandemie. Și nu mă gândeam că în sală o să mă aştepte un alt fel de haos. A durut. A durut adânc, frumos şi neaşteptat. O călătorie de opt etaje care s-a terminat tragic. A fost despre suflet, durere şi iubire. Despre voce, corp şi minte. Despre trei, treime, şi aşa mai departe. Vei pleca mai conştient de tot ce se întâmplă, pentru că „iubirea te face mai atent”.

          Mă uitam la Eliza, o ascultam şi credeam că ea a trăit asta. Că acțiunea se întâmplă real şi cutremurător în fața mea. Prestația ei a fost impecabilă. M-a ținut cu sufletul la gură.
          Monologul a fost deschis de Vlad Nicolici şi de Giuseppe Torboli, care au susținut textul cu hipnotizante construcții sonore live. În fundal, a curs un film de animație produs de Bogdan Mihăilescu şi un video concept psihedelic realizat de artistul Ovidiu Ungureanu, proiectate cu precizie de Liviu Maftei.

          „Tiadora” e tipul de spectacol care te aduce cu picioarele pe Pământ. De care ai nevoie, fără să ştii. Îți prezintă intensitatea sufletului care te poate consuma. O altă față a iubirii, dar şi nepăsarea societății. O „spargere a simetriei”, dată şi de valurile pe care vocea proeminentă a Elizei le urma. Îi creştea tonul, iar odată cu el inimile noastre mai urcau un etaj, gata, gata să iasă ele în loc de cuvinte. E un spectacol care te lasă fără suflare şi te pune pe gânduri. Închizi ochii şi eşti acolo. Muzica şi suportul vizual clarifică şi cresc textul, formând un frumos la care nu te-ai putea aştepta.

          „Merită să fie salvată mai ales dacă e moartă” e una dintre replicile care mi s-au lipit de inimă. Toată piesa provoacă un amalgam de sentimente care s-au contopit în final în aplauzele publicului. A început în linişte şi s-a terminat în linişte, pentru că teatrul nu se poate verbaliza. Se trăieşte şi se simte.

          „Tiadora” este o piesă despre cădere, care, paradoxal, te ridică. Haideți la teatru!

          Alexandra Bordeanu, clasa a X-a, elevă la Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu” și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău

          Un sex- simbol ghinionist în amor

          Un biopic (așa se numesc mai nou peliculele cu biografii) recent difuzat pe un canal TV, avându-l ca erou pe Rudolf Valentino, mi-a readus în memorie figura celui care a fost primul sex- simbol al cinematografiei și primul latin lover al filmului american. În „Rudolf Valentino: destinul unei legende”, o miniserie italiană, rolul tenebrosului cuceritor cu privirea languroasă, cu buze senzuale, cu părul lucitor, dat din abundență cu briantină, este interpretat de Gabriel Garko. Frumosul actor care, recent, a spus adevărul despre orientarea sa sexuală, ținută în secret până acum, dezamăgindu-și crunt admiratoarele. Nu mă număr printre ele, dar recunosc că m-am uitat cu plăcere la Garko, pentru că arată foarte bine fizic, iar profesional își face treaba destul de corect. L-am urmărit în câteva seriale cu intrigă încâlcită, cu acțiune, destul de atrăgătoare, spectaculoase, programate în weekend, când, oricum, aveam timp și de lucruri de larg consum. Actorii mei preferați nu se găsesc printre cei cu sex appel din ăsta afișat cu ostentație, mie îmi plac tipii mai subtili, un pic ciudați, extravaganți, cu un aer de straneitate, cum era Peter O’Toole, în fine, mă opresc, fiindcă n-am să spun aici chiar tot.

          Să revin la filmul despre Rudolf Valentino, unul modest din punct de vedere artistic, și melodramatic, dar nu departe de adevăr, pentru că așa a fost și viața seducătorului italian, extrem de scurtă și plină de suferință. Emigrând din Italia (aici urmase o școală de agricultură, sănătatea lui cam șubredă împiedicându-l să ajungă militar, așa cum își dorise), după o scurtă ședere la Paris, unde a urmat cursuri libere de dans, Valentino și-a câștigat din greu existența, trecând prin multe experiențe umilitoare. A fost chelner, grădinar, dansator, instructor de dans și, după zvonurile care au circulat o perioadă, chiar gigolo. Visând să pătrundă în Cetatea Filmului, la Hoolywood, câtva timp a făcut figurație, a prins niște roluri mărunte, până când, dând replica unor dive ale filmului mut, până când, într-o bună zi, i-a surâs norocul. A trăit apoi ca într-un vârtej, înșirând filme, unul după altul, și câștigându-și renumele de The Great Lover. Rudolph avea un magnetism extraordinar, fiind adulat de femei și detestat de bărbați. Nu era înalt, și de aceea purta talonete în pantofi, dar era foarte bine clădit, cu un trup aproape sculptat. Avea ochii migdalați și o privire intensă, caldă, catifelată, o gură frumos desenată, dar, mai presus de orice, era ținuta lui, plină de eleganță.

          Era de o distincție naturală, dar avea un temperament de foc, meridional fiind și orgolios, așa că intra și în multe dandanale. I-a plăcut să ducă o existență de nabab, să arunce cu banii pe geam, astfel că s-a umplut de datorii și a fost nevoit să facă un turneu de dans (era un admirabil dansator de tango) și să apară în niște reclame de produse cosmetice, ca să mai scape de creditori. A fost acuzat că a feminizat imaginea bărbatului american, drept pentru care i-a provocat pe detractori la un meci de box, care nu a mai avut însă loc. Iar în amor, a avut un ghinion teribil. S-a căsătorit cu o actriță, Jean Acker (despre care umbla vorba că era lesbiană), iar în noaptea nunții ea l-a ținut în fața ușii camerei de hotel în care se încuiase. S-a grăbit să se recăsătorească (fiind acuzat de bigamie) cu o superbă fostă balerină, Natacha Rambova, un personaj cam sulfuros, o tipă pe cât de frumoasă, pe atât de cinică și perversă, împrăștiind bârfe în care virilitatea lui era pusă la îndoială. Trist destin a avut „Fiul șeicului”, dispărut la numai 31 de ani, în 1926 (s-a scris mult despre grandioasele sale funeralii și isteria feminină delanșată atunci), când intră în legendă.

          Duminica Fiului Risipitor

          Duminica aceasta este numită după evanghelie Duminica Fiului Risipitor. Este rânduită special în acest timp, pentru ca toţi credincioşii să facă o bună pregatire înainte de începerea Postului Mare. Pilda cu fiul risipitor este foarte cunoscută. Un om avea doi fii şi le-a împărţit averea. Cel mic s-a dus într-o ţară străină, unde a risipit toată averea în beţii şi desfrâu. Nu scrie în Evanghelie cât a stat în acea ţară străină, doar că după ce a cheltuit averea, a ajuns să pască porcii.Şi-a dat seama de umilinţa sa şi „venindu-şi în fire” fiul a plecat spre casa tatălui său; acesta l-a primit cu mare bucurie, l-a iertat şi a pregătit mare ospăţ de bucuria revederii.

          Dragostea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, marea Sa iertare şi marea Sa bucurie. Această dragoste îşi poate găsi asemănare pe pământ în dragostea părintelui pentru copilul său. Cine de pe pământ are o răbdare mai mare faţă de o făptură, decât numai părinţii care i-au dat viaţă ? În pilda fiului risipitor, Domnul Iisus ne-a dat un exemplu a dragostei dumnezeieşti, zugrăvită în culori atât de limpezi, ce vibrează de viaţă înaintea ochilor noştri, aşa cum tresaltă viaţa oamenilor când soarele străluceşte, după întunericul nopţii. Două mii de ani nu au întunecat culorile acestei închipuiri şi acestea nu se vor întuneca niciodată, atâta vreme cât există oameni pe pământ şi dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât oamenii se fac mai păcătoşi, cu atât această imagine este mai vie şi mai proaspătă.

          Când fiul care se pocăieşte vine către tatăl său, îi spune ceea ce plănuise: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” Tatăl se milostiveşte îmbrăţişându-l, şi zice către slugile sale: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceti viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” Haina lui cea dintâi semnifică toată îndestularea şi frumuseţea darurilor duhovniceşti ale lui Dumnezeu. Aceasta este haina sfinţeniei şi curăţiei în care era înveşmântat Adam, înainte de căderea în păcat şi de izgonirea într-o ţară îndepărtată de Dumnezeu. Această haină este Însuşi Hristos: de aceea este numită “cea dintâi”. Nu există nici o haină mai minunată decât aceasta din cer. Apostolul spune: „Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3:27). Sufletul care fusese despuiat de toată lucrarea cea bună, este în întregime îmbrăcat din nou: haina cea veche, murdară şi zdrenţăroasă este aruncată şi sufletul său este îmbrăcat în haină nouă. Această haină nouă pentru suflet semnifica pe omul cel nou – pocăit, iertat şi primit de către Dumnezeu.

          Fară această haină nouă, nimeni nu se poate sălăşlui în Împărăţia lui Dumnezeu. Potrivit cuvintelor Apostolului, această haină este alcătuită din: „milostivirile îndurării, din bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare… iar peste toate acestea… dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3:12-14; Efeseni 4:24). În finalul pildei Dumnezeu linişteşte pe tot omul cel drept “căci Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului ci voieşte ca el să se întoarcă la viaţă şi să fie viu”(Iezechiel 18,23), amintindu-i de bunătăţile cele multe, pe care el le stăpâneşte şi le împarte împreună cu El: „Toate ale Mele ale tale sunt”. Odată cu întoarcerea fratelui tău celui pocăit, partea ta nu se împuţinează, ci bucuria ta va trebui să fie sporită, „căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

          Pr.Liviu Burlacu, Centrul „Izvorul Tămăduirii” Bacău

          Actrița Florina Găzdaru: „Noi fără cei din jurul nostru nu putem exista, dar cred că nici Bacăul fără Teatru nu poate exista”

            Istoria Teatrului Municipal ”Bacovia” este legată de fiecare istorie personală a artiștilor care au urcat pe scena sa, dar și de istoriile personale ale tuturor spectatorilor. În ”Jurnal.Bacău”, prin vocea și confesiunea actriței Florina Găzdaru despre viața în teatru, vom recunoaște, ca simpli spectatori, bucurii, amărăciuni, regrete general umane, și vom înțelege, astfel, că teatrul nu este o clădire, ci o construcție de vieți, ale actorilor, ale spectatorilor, dar și că sufletul nu se poate întâlni pe sine decât într-un teatru ca o catedrală, dacă știm să avem grijă de el.

            Florina Găzdaru s-a născut aproape de Teatrul Municipal ”Bacovia”, pe scena căruia joacă de 33 de ani, a crescut cu și în teatru. Istoria personală se confundă cu istoria teatrului băcăuan. Un interviu, ca un preambul la spectacolul de teatru – documentar, multimedia, ”Jurnal. Bacău”, un jurnal de actor, un jurnal de teatru, un jurnal de oraș. Parte a proiectului ”Jurnal de România”, semnat de regizoarea Carmen Lidia Vidu. Premiera spectacolului va avea loc în 5 și 7 martie, de la ora 18.00. Ziarul „Deșteptarea” este partener media al Teatrului Municipal „Bacovia”, și, în același timp, sursă documentară, pentru realizarea spectacolului.

             Teatrul era magie, și locul în care te rupeai de realitate”

             – Ești născută în Bacău. Ce însemna pentru tine Teatrul Municipal ”Bacovia”, înainte de a deveni actriță aici, în urmă cu 33 de ani?

            Eu m-am născut pe strada din spatele Teatrului, se numea Strada Mare, unde erau case cu niște curți interioare, cu mulți evrei, Rosina Cambos, care a fost actriță aici, și pe urmă a plecat în Israel, era vecină cu mama mea. Până la un an am locuit acolo, deci am fost aproape și fizic de teatru. Mergeam de mică la spectacole, mă ducea mama la Teatrul de Animație. Teatrul l-am redescoperit apoi, și am ajuns să-i dau importanță, în perioada liceului, când mergeam la teatru cu școala, eram fascinată de lumea asta. Făcând sport, făcând balet, dans modern – am fost la liceu în trupa de teatru, Brigada artistică, cum se numea, mergeam la Cântarea României – eram obișnuită cu fenomenul ăsta artistic, ”cultura de masă”, cum se spunea în perioada aia, și participam, mi-era drag.

             Cum te raportai la teatru atunci?

            – Teatrul era magie, și locul în care te rupeai de realitate. Nu știu cât conștientizam eu greutatea vieții de atunci, vedeam, știam și eu cum e să stai la rând pentru rația lunară de alimente, dar am fost feriți, nu am dus lipsă acasă de prea multe lucruri, vedeam că erau doar câteva ore la televizor, tata fiind milițean cunoșteam și situația din țară, dar acolo, la teatru, era magia, te rupeai de toate astea, și cred că am fost tot timpul atrasă de poveste – citeam foarte mult, cu lanterna sub plapumă, îmi cream de fiecare dată eu niște imagini proprii ale realității.

            ”Tata nu m-a văzut niciodată jucând”

            – Mergeai la spectacole și cu tata sau doar cu mama?

            – Mergeam cu mama, tata n-a fost niciodată la teatru, tata nu m-a văzut niciodată jucând… I s-a părut tot timpul că nu-i o meserie serioasă, poate așa era concepția pe atunci, nu știu. M-a văzut atunci când spectacolul ”Cum se cuceresc femeile” a fost difuzat la Televiziunea Română, în ’90. Mă urmărea la televizor în perioada mai recentă în care prezentam știri la Euro TV, stătea în fiecare seară și se uita la știri, la mine, și prin ’97 când am făcut Matinalul, la Symbol TV, aproape un an de zile. Citea când apăreau cronici prin ziare, dar, nu, n-a venit niciodată la Teatru, să mă vadă jucând. Și tatăl meu a murit acum un an… Cu mama, în schimb, mergeam foarte mult la spectacolele de teatru, cu mama mergeam și la Casa de Cultură, când veneau spectacole de balet de la Opera Națională din Iași, mama mi-a încurajat gustul pentru teatru.

            Când am crescut, mergeam și la spectacolele de la Dramă. Îmi plăcea enorm de mult, în anii de liceu, că era de o frumusețe extraordinară, Carmen Enea, care a jucat în filmul ”Declarație de dragoste”, Ioana Ene, care m-a fascinat. Eram fascinată de tot ce înseamnă lumea asta, și cred că m-am decis prin clasa a XI-a că vreau să fac parte din ea… Mi-aduc aminte de Livius Rus, de Florin Gheuca, de Nicolae Roșioru, Coșa ș.a.m.d. Văzându-i de mic copil, și, pe urmă, jucând cu ei, pentru mine a fost ceva extraordinar.

            Pentru mine Teatrul Bacovia a fost o școală”

            – Ești actrița Teatrului Municipal ”Bacovia” din 1988? Care sunt primele amintiri legate de teatru și de viața în teatru, ca actriță?

            – Am dat la facultate atunci, în ’88, erau patru locuri, și 77 pe un loc, și am picat a doua sub linie, cu Olga Tudorache, Dem Rădulescu, în comisie. Am fost chemată la Botoșani, unde am trimis hârtie să mă angajez actor – corp ansamblu, dar mama a zis ”Nu pleacă fetița mea la Botoșani!”, și în vara lui ’88 s-a organizat concurs pentru postul de actor – corp ansamblu aici, la Teatrul Municipal ”Bacovia”, și-am intrat. Am intrat la 18 ani și șase luni în teatru. M-am angajat în august, eu și Daniela Olariu, și Diana Dumbravă, care acum e la Teatrul Național din București. Era director Stelian Preda. Am intrat imediat într-o înlocuire, într-un spectacol pentru copii, ”Făt Frumos și Balaurul”, și am jucat în tabere, în jurul Bacăului, cu Despina Prisecaru, cu Sică Stănescu, cu Ligia Dumitrescu… eram un copil. La 18 ani eu nici nu știam cu adevărat ce-nseamnă asta, pe mine m-atrăgea așa, că era wow, dar eu nu știam cu adevărat ce-înseamnă teatrul, ce-nseamnă să joci lângă acești mari actori. Printre primii parteneri de scenă s-a numărat și Florin Zăncescu de care se leagă, cumva, venirea mea în Teatru, că el a fost în juriu la un concurs, ”Primăvara talentelor”, la care m-am dus și eu și am recitat, și am luat Premiul I pe județ. Iar când mi-a dat diploma mi-a zis ”Măi, fată, dar tu nu vrei să faci teatru?”. De-acolo mi-a încolțit ideea asta cu teatrul. Eram în clasa a XI-a. Și apoi, am jucat cu el, încă de la primele roluri. Și jucăm acum împreună în ”Iar te sinucizi, iubito”, de exemplu.

            Ce-nsemna atunci să fii actor în Teatrul Municipal ”Bacovia”, ce simțeai tu că-nseamnă?

            – Nu știu cât era inconștiență și ce simțeam eu atunci, dar eu mă simțeam Buricul Pământului, era atât de fascinant tot ce se-ntâmpla în jurul meu, faptul că oamenii aceștia pe care îi vedeam, doar cu niște luni înainte, din sală, ca spectator, și care făceau parte acum din lumea mea, că respiram cu ei, mergeam în autocar, stăteam cazată cu ei în cameră în deplasări, vorbeam, râdeam, însemna totul pentru mine. Aveam momente când eram total depășită pentru că nu știam cum s-abordez unele lucruri, și mă duceam acasă și plângeam și eram nervoasă că de ce nu-nțeleg, și de ce nu fac, dar cred c-a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, perioada mea de formare. Pentru mine Teatrul ”Bacovia” a fost o școală, că pe urmă am făcut facultatea, dar scena asta a fost prima mea școală de teatru, și era un lucru extraordinar, eu eram copilul trupei, eram cea mai mică la vremea aceea.

            ”Aici se făceau sicrie și vindeam ouă în spatele Teatrului”

            – Care erau atunci condițiile de muncă, în teatru?

            – Eram pe autofinanțare, era cumplit, aici se făceau sicrie, la tâmplărie, se făceau matricole, le tăiam, am fost la cules de cartofi, mere, cu teatrul, și seara aveam spectacol, vindeam ouă în spatele Teatrului, se făceau liste, se aduceau ouă de la fermele de prin Bacău, noi mai puneam un adaos la preț, la cofrajele cu ouă, și mai adunam bănuți, ca să avem de producție.

            -Și cum vi se părea vouă asta? Aveați vreo percepție asupra acestei realități?

            – Noi realizam că nu este ok, dar fiind crescuți așa, la un moment dat ajunsesem să credem că este o normalitate. Dar nu era ok, noi jucam enorm de mult ca să facem bani, și chestia asta a ținut și mult după ’89, pentru că nu aveam bani de producție, și eram nevoiți să jucăm foarte mult, să putem vinde bilete, să strângem acești bani din bilete, ca să putem chema un regizor și să facem o nouă producție. Și pe atunci se făceau producții mari, cu decoruri serioase, erau spectacole și de câte trei ore, cu distribuție numeroasă.

            -Veneau autoritățile la spectacole?

            -Veneau, din câte știu eu, veneau, cum vin și acum.

            Cum arăta atunci clădirea Teatrului, era funcțional Hotelul Central?

            – Da, era funcțional. La un moment dat, fiind din Bacău, am vrut și eu să văd cum e înăuntru, era totul cu catifea, era frumos, chiar deasupra intrării noastre, cum urcai, unde era recepția, era o cupolă mare de sticlă, mi-a rămas această imagine. Când veneau în deplăsări trupe din țară se cazau aici, la Hotel Central, pentru că era aproape și era mai ieftin, în raport cu alte hoteluri. Totdeauna a fost perceput Teatrul ca făcând parte din hotelul care era deasupra, toată lumea avea impresia că noi suntem la comun, dar eram, suntem, două instituții total diferite, n-aveam nicio treabă unul cu celălalt, dar de-afară, când treceai pe stradă, vedeai un tot, doar pentru faptul că suntem suprapuși. Nici nu erau blocurile astea, s-au făcut încoace, aici era o stradă mare. La spital se oprea Bacăul, spuneam că de acolo începe porumbul, acum e schimbat total orașul.

            Dacă sufletul tău și memoria ta afectivă ar fi un jurnal, ce experiențe puternice din teatru sunt încă ”scrise” în el? Ceva ce te-a marcat de-a lungul celor 33 de ani?

            – Au fost multe întâlniri cu oameni deosebiți, m-a marcat foarte mult întâlnirea, și lucrul, cele trei săptămâni de lucru la spectacol ”Requiem”, cu regizorul Alexander Hausvater, a fost ceva, așa, nici nu poți să uiți, și ca atmosferă, și ca intensitate, și ca școală de teatru, și ca om ce înseamnă Alexander Hausvater, repeta de la 9.00 dimineața, făcea încălzirea cu noi pe scenă, lucram de la nouă, până pe la 11.00 noaptea, încontinuu, eu mi-am văzut în perioada aia copilul noaptea, o pupam prin somn, dormeam pe aici prin teatru, leșinați pe canapele, deci aia mi-a rămas, a fost extraordinar. Faptul că prin intermediul Teatrului am reușit să fiu pe-aceeași scenă, chiar și preț de câteva secunde, dar o zi întreagă și în culise, cu Angela Gheorghiu, a fost un lucru extraordinar, am cunoscut oameni extraordinari aici, marii actori, Florin Piersic, să stai cu ei de vorbă, la masă, după spectacole, cu Tamara Buciuceanu, cu Draga Olteanu Matei, mari actrițe, care au dispărut, să stai o noapte întreagă de vorbă cu Ștefan Iordache, și să-ți cânte Nelu Ploieșteanu, adică niște întâlniri de suflet cu niște oameni inegalabili, cum sunt și colegii mei.

            Da, au fost o groază de momente dificile, mi-a rămas și o să pomenesc tot timpul că jucam la Aiud și spuneam ”Înghițite-ar Pământul!”, și a căzut o bucată de tavan în fața mea, în fața scenei, s-a desprins în clipa în care am zis ”Înghițite-ar Pământul”, și a căzut în fața mea. Dar momentele delicate sau tot ce e rău și negativ le-am lăsat acolo, nu vreau să le mai răscolesc, au fost și se-ntâmplă în viața oricui. Pentru mine a contat faptul că am cunoscut aici oameni extraordinari pe care n-aș fi crezut vreodată că îi pot întâlni, să stai cu ei să vorbești, să relaționezi, să respiri același aer, să te formeze ca om, ca profesionist, asta a însemnat Teatrul pentru mine.

            ”Pentru mine Teatrul înseamnă tot, e viața mea”

            – Pentru tine Teatrul Municipal ”Bacovia” este locul în care ți-ai format o familie, în care ai devenit mamă, și în care te-ai construit ca personalitate. Dar ce crezi că înseamnă un teatru pentru o comunitate?

            – Ar trebui să însemne ceea ce înseamnă pentru mine, totul. Pentru mine Teatrul înseamnă tot, e viața mea. Până acum, prin intermediul Teatrului, sau a oamenilor din teatru, mi-am făcut familie, prieteni ș.a.m.d. Teatrul a însemnat dezvoltarea mea, maturizarea mea, școală. De fapt, teatrul asta ar trebui să-nsemne, locul unde să ne informăm, să ne educăm, să cunoaștem, asta înseamnă teatrul cunoaștere, deschidere, creativitate. Pentru mine e clar că-nseamnă totul. Sunt 33 de ani de când sunt actriță aici, am spus, aici am deschis ochii, aici m-am maturizat, aici m-am format. Eu nici n-aș vedea un oraș fără un teatru, adică de ce să nu am locul ăsta în care să mă refugiez și să fiu eu în povestea mea, sau eu trăind alături și respirând alături de oamenii aceia de-acolo și să intru în povestea lor, pentru a-mi înțelege mai bine propria poveste? Nu, un oraș, și mai ales Bacăul, nu trebuie să fie fără teatru, e istoria locului, și nu numai că e istorie, și clădire de patrimoniu, dar aici sunt vieți, aici au fost drame, aici au fost povești de iubire, e un loc cu o energie extraordinară.

            ”Eram foarte uniți, eram foarte legați”

            – Care este cea mai mare nostalgie a ta legată de viața în teatru?

            – Mie mi-e dor de turneele acelea de câte două săptămâni în care plecam și căram sacoșa cu mâncare după noi, și după spectacol, ne-adunam într-o cameră, împărțeam mâncarea, fiecare aducea ce-avea, și ne-ntindeam la povești până dimineață. Și era atât de frumos! Pe urmă, dimineață, dacă aveam ghinionul (râde, n.m.), o parte dintre noi să jucăm la matineu, asta era, beam o cafea, pe care ne-o făceam tot noi, la reșou, și mergeam la spectacol. Dar era o atmosferă atât de plăcută, încât mi-e dor, eram uniți, pentru că asta conta, în esență, faptul că eram împreună, că aveam ce vorbi, că aveam ce povesti, acum, când s-a terminat repetiția, în afară de faptul că mai stau fetele la o țigară cinci minute după, ne împrăștiem așa, ca potârnichile. Nu era zi de salariu în care să nu mergem cu toții să mâncăm o pizza, și să bem o bere, cât ne permiteam, erau niște restaurante prin jur, pe-aici, și deja știau că noi în ziua de salariu mergeam, de fiecare dată, cu toții și mâncam o pizza, și beam o bere sau un suc împreună. Eram foarte uniți, eram foarte legați. Și acum ne știm viețile, că trăim aici atâtea ore, atâtea zile, dar atunci, nu știu, era, poate și faptul că nu aveam prea multe posibilități, acum ai și televizor, ai și facebook, e iluzia unei socializări, care nu e socializare, de fapt. Noi atunci vorbeam, ne-adunam și vorbeam, stăteam acolo într-o cameră 20, 15, câți eram, și era atât de plăcut, și atât de frumos, nu mai simțeai nici oboseala, nu mai simțeai nimic. Și jucam, jucam foarte mult, erau și câte trei-patru spectacole pe zi, am prins asta și până-n Revoluție, dar am avut o perioadă și după Revoluție, în care se juca foarte mult și mergeam în deplasări. Și era frumos, of, Doamne, ce frumos era!

             ”E greu să mă joc pe mine”

             – În spectacolul ”Jurnal.Bacău” ești actor – document. Regizoarea Carmen Lidia Vidu a zis actorilor din distribuție că sunteți ”eroii” ei. Cum ai descrie experiența acestui spectacol?

            – În primul rând, este o experiență inedită, e ceva nou, și e clar că prinde genul acesta de spectacol multimedia, de vreme ce acum viața noastră se desfășoară în jurul unor ecrane, ba televizor, ba laptop sau telefon. Cred că această formulă, de teatru-documentar, multimedia, este o altă formă de a aduce în atenția publicului și o altă latură a Teatrului ”Bacovia”. Pentru că pe asta se concentrează aici, în Bacău, ”Jurnalul de România”, și despre asta este vorba în spectacol, despre a transmite publicului o altă față a Teatrului, ca publicul să ne vadă altfel, să vadă cam ce-nseamnă, pentru noi, Teatrul, Bacăul, lumea asta în care interacționăm de-atâta timp, unii mai de mult, alții mai de curând.

            Cred că ”Jurnal. Bacău” vine să spună publicului o poveste, dar făcută foarte rațional, nu emoțional, cu toate că transmite emoție prin ceea ce noi povestim, prin destăinuirile noastre. De fapt noi, cei patru actori, reprezentăm câte-o pagină din istoria Teatrului ăsta, o pagină din istoria Bacăului, așa cum fiecare om, prin ceea ce face, că e vânzător la magazin sau că e pe scenă, face parte din comunitate, face parte din Bacăul ăsta, de zi cu zi. Și ne punem cu toții amprenta asupra orașului, într-un fel sau altul, fiecare în domeniul lui. Noi, actorii, poate, mai vizibil, pentru că suntem pe scenă și suntem în lumina reflectoarelor.

             -Ce ți s-a părut cel mai interesant la acest proiect?

            – Foarte interesant pentru noi a fost că tot scenariul a fost scris pe baza povestirilor noastre. E greu să mă joc pe mine. Acum când citesc, și am început să învăț textul, mă gândesc ”Doamne, am bătut câmpii, ce am putut să spun!” (râde, n.m.). Până acum, când aveam de învățat o replică, și nu-mi plăcea, înjuram pe autorul respectiv: ”Doamne, cine te-a pus să scrii textul ăsta, ce-a fost în capul tău?!”. Ei, acum mă înjur pe mine, pentru cum am putut eu să spun așa ceva (râde, n.m.). Dar mi se pare un proiect interesant. Prima dată l-am privit așa: ”Măi, ce-o mai fi și asta?!”, însă eu, în cei 33 de ani de carieră în teatru, niciodată n-am făcut refuz de rol, niciodată, am zis ”Domle, primesc rolul, să văd ce este și sigur și din asta am ceva de învățat”. Și acum spun că ”Jurnal. Bacău” e un proiect inedit, incitant, și sunt nerăbdătoare să văd reacția publicului. Nu știu cât de receptivi o să fie băcăuanii noștri la genul ăsta de spectacol – documentar. Râdeam cu fetele că am jucat Motanul Încălțat, Alba ca Zăpada, Zoe ș.a.m.d., acum sunt ”document” (râde, n.m.).

            – Cum ai descrie modul de lucru al regizoarei Carmen Lidia Vidu?

            – E tare plăcut să lucrezi cu Carmen, este un om care știe foarte bine ce are de făcut. Până acum o săptămână (14 februarie, n.m) noi nu am vorbit decât prin intermediul Skype-ului, am avut interviuri cu ea, iar acum, de câteva zile, ne vedem și lucrăm, ne-a expus ce vrea, este foarte riguroasă, știe precis ce are de făcut, și noi trebuie să ținem pasul cu ea. Timpul de lucru al spectacolului este foarte scurt, noi suntem obișnuiți că învățăm întâi textul la lectură, apoi urci încet, și construiești pe scenă, aici ea, deja, când am urcat prima dată pe scenă, a întrebat: ”Știți textul?” (râde, n.m.). Pentru că noi trebuie să ne corelăm discursul cu niște aspecte tehnice, care pun amprenta spactacolului. Suntem patru actori în distribuție, fiecare evoluează în structura unei monodrame, sunt eu, cu amintirile mele, cu viața mea. Eu sunt partenerul meu de scenă. Și imaginile care apar proiectate. Sunt imagini cu familia mea, cu viața mea în teatru, și lucrul ăsta te încarcă de emoție. Am încredere în ceea ce propune Carmen, are o căldură și o siguranță, pe care ți le transmite, se vede că știe ce face, și face lucrul ăsta de ceva timp, și îl face foarte bine, a fost răsplătită și cu premii. Deci știe ce să facă, știe cum să ne ia, ceea ce contează extraordinar de mult la un regizor, eu sunt actorul care merge pe mâna regizorului.

            – Care crezi că va fi impactul acestui spectacol asupra băcăuanilor?

            – Chiar aștept să văd reacția publicului, și cum percep băcăuanii genul acesta de spectacol. Eu îmi doresc să fie primit bine, dar băcăuanii au gusturi destul de diverse. E vorba de patru oameni, patru actori, care vin și se destăinuie, în fața lor, care le propun un alt fel de meditație, dacă vrei. Dacă pleci după spectacolul ăsta cu câteva semne de întrebare, ”Ce-nseamnă Bacăul pentru tine?” sau ”Ce-nseamnă acest teatru?”, ”Cum te-a modificat?”, ”Care a fost legătura ta, până acum, cu Teatrul?”, ”Ce concordanțe găsim între poveștile teatrului, poveștile de pe scenă, și povestea personală?” cred că e un pariu câștigat.

            Când am citit prima dată povestirile colegilor, din scenariul spectacolului, făceam și eu deja legături între amintirile lor și amintirile mele. Sau m-au făcut să-mi aduc aminte de lucruri care mi s-au șters până acum din memorie. Este, în mod clar, un alt fel de spectacol, și dacă cineva pleacă din sală cu un semn de întrebare, cu un gând, cred că ne-am atins scopul. Cred că, de fapt, asta este esența: noi fără cei din jurul nostru nu putem exista, clar, dar cred că nici Bacăul fără Teatru nu poate exista.

            ”Eu am ce povesti”

            – De ce anume te-a făcut conștientă proiectul acesta? Ai avut vreun tip de revelație pe parcursul lucrului la spectacol?

            – Cred că asta conștientizăm de fiecare dată, când lucrăm la uns pectacol, dar acum, rememorând foarte multe lucruri, cred că am conștientizat, din nou, că suntem trecători, avem o viață atât de scurtă, de fapt, și de multe ori ne irosim așa în tot felul de nimicuri, și am realizat că, de fapt, fără să vrem, facem parte din istorie, și, poate, la un moment dat se va aminti și de noi, poate cineva, cândva, își va aduce-aminte. Eu cu asta am rămas, și mă bucur de asta și o spun mereu: eu am amintiri tare frumoase, legate de oameni frumoși, de momente frumoase, eu am ce povesti. Nu știu copiii din ziua de azi ce vor putea povesti despre colegii din școală. Dar eu am amintiri, și cred că asta mi-a adus în memorie acest spectacol, amintirile astea. Și gândul că eu am ce povesti.

            Interviu realizat de Laura Huiban

            Foto din arhiva personală Florina Găzdaru, Grafică: Cristina Baciu