Mari Bucur nu este un om de care te împiedici mereu, nu-ţi stă în cale, însă nici nu poţi să o ocoleşti. Te priveşte cu ochii ei calzi, cu un zâmbet discret. Este o femeie frumoasă, o frumuseţe care vine din interior. Da, te cucereşte zâmbetul. Misterios. Uneori trist.

Atunci nu o întreb nimic. Ne întâlnim des, în galeriile de artă, la vernisaje, simpozioane. Ştiu puţine lucruri despre Mari Bucur, i-am privit lucrările din expoziţiile personale. De câteva ori am scris despre arta ei. Expune rar, după fecunde perioade de căutări. Când i-am cerut câteva date personale, mi-a trimis trei rânduri. Săptămâna trecută lucra la demontarea expoziţiei pictorului Ilie Boca, de la Muzeul de Artă Contemporană, al Centrului de Cultură „George Apostu”. Urma o nouă expoziţie, un alt artist pe simeze.

Am văzut de multe ori cum se „construieşte” o expoziţie, însă niciodată cum se dau tablourile jos de pe simeze. E un privilegiu să poţi privi cum fiecare tablou se desprinde cu greu, parcă, de locul unde câteva zile, uneori câteva luni, s-a dăruit publicului. Mari asta făcea, cu grijă, delicateţe, cu un fel de tristeţe ascunsă. Iubeşte arta.
O întreb… (Gh.Bălţătescu)

„De ce am ales pictura. M-am născut în Piatra, la 28 mai 1976. Prima despre care trebuie să vă spun este învățătoarea mea, Mărioara. Ea m-a trimis odată la un concurs de desene pe asfalt. Era 1 Iunie, în fața bibliotecii județene. Erau toți copiii din Piatra acolo (…ăia talentați, câte doi din clasă). Cu porumbelul căruia i-am pus un steag la gât am câștigat consursul. Momentul ăla e de neuitat pentru mine. Am fost și la ”Telejurnal”, cinci secunde. A fost o mică regie, dădeam drumul unui porumbel adevărat de deasupra celui făcut cu creta pe asfalt. Am primit un bloc și numai jumătate dintr-o cutie de creioane colorate. Am știut atunci că vreau să mă fac pictoriță. Eram tare mândră că ştiu ce voi fi…

La Liceul de Artă din Piatra am avut profesori extraordinari şi colegi faini. Camelia Rusu m-a învățat cât de puţin important este talentul și cât de mult se poate face sau recupera prin muncă. Îmi amintesc cum încuia clasa, iar noi lucram în liniște. Auzeai doar cărbunele scrâşnind pe hârtie și radiera ștergând. La Camelia totul era măsurabil, timpul, hârtia, femeia care stătea în poză, obiectele care alcătuiau natura statică. Trăiam cu sentimentul că trebuie s-o mulțumesc… s-a întâmplat rar.

Da, am făcut Facultatea de Arte Decorative și Design la București. După primul an cu de toate, m-am dus pentru un an la Tapiserie/Imprimerie, apoi următorii trei i-am făcut la Artă Monumentală cu Ion Grigore. Era moldovean (el zicea că e bucovinean, cum zic toți bucovinenii), vorbea ca mine, și cred că și gândea un pic ca mine, picta biserici, cuminte și rafinat. Făcea o pictură de şevalet aşezată unde povestea despre satul lui de unde începe Bucovina, Cornu Luncii. Vara făceam parte din echipe care pictau biserici, era frumos, primeam și bani, dar munca era grea. Lucrul pe schelă înseamnă angajament total, nu prea mai ai timp pentru altceva. După ce l-am născut pe David, în anul 2000, n-am mai urcat pe schelă.

Din 2001, l-am urmat pe soţul meu, aici, în Bacău. L-am cunoscut la Bucureşti, la facultate. El făcea Istoria Artei. De atunci nu l-am mai lăsat… a fost ca în cântecul lui Gică Petrescu: Mi te-ai lipit de suflet, ca marca de scrisoare…
Ne-am construit o casă la Nicolae Bălcescu. E bine unde stau, mi-am găsit locul. Am plantat copaci în faţa şi în spatele casei. Sunt mandră de ei, acum sunt mari, abia îi mai cuprind…În 2005 s-a născut Mara. E bine cu copii.

Expun mereu împreună cu ceilalţi membri ai filialei Uniunii Artiştilor Plastici. Prima expoziție personală a fost una de icoane, se numea ”Chipuri” şi a fost la Muzeul de Istorie, abia venisem în Bacău. Icoanele mele aveau un izvor, un izvod, undeva departe în Catalonia, despre care se vorbeşte atât de mult azi. Păstorii ăia, acum o mie de ani, găsiseră feluri foarte simple de redare a ochilor, mâinilor, fețelor. Acum nu mai pictez icoane, nu ştiu să spun de ce.

A fost apoi ”Simţiri”, la galeria muzeului, acum e pe holurile Universității “George Bacovia”. Era foarte puţin figurativă, mă foloseam și de desenele copiilor mei. Era despre culori, despre puterea lor, despre cum se potrivesc şi comunică. Am colat desene, flori adunate şi bucăţele de sticlă colorată.

”Square” a fost la Galeria Nouă. Au fost cutii-ierbar din lemn şi sticlă umplute cu flori de hârtie. A fost mult joc atunci, adunam, de peste tot, hârtii calde, reci, transparente, cu structuri, cu texturi. Foarfecele hotăra forma şi dimensiunea. S-au vândut toate, mai am o singură cutiuţă-ierbar. În ultima, ”Fireştenii”, am vorbit despre lucrurile mărunte şi firești care mă înconjoară, despre Dumnezeul ascuns în detalii (…de la Răzvan Theodorescu, profesorul meu de Tipologia artei, citire). Titlul l-am auzit la radio, mi s-a lipit de ureche, n-am mai scăpat de el.

În satul meu, Nicolae Bălcescu, am lucrat la o fundaţie cu scop nobil şi oameni prietenoşi, YANA. Am decorat pereţi, am realizat felicitări, fac pictură cu copiii mai puţin norocoşi…Mă simt tare bine când sunt acolo.

De câţiva ani lucrez la Centrul de Cultură ”George Apostu”. Am învăţat multe aici. Am văzut, panotat, ridicat expoziții, multe şi de cea mai bună calitate. De neuitat este cea a lui Aurel Vlad, sculptorul, forme uriaşe îngrămădite în spaţiul rămas mic al Muzeului de Artă Contemporană. Am colegi faini.

Nu mă pot întoarce să mai fac lucrări ca în trecut. Poate doar cu un efort suplimentar. Nici muzica de altădată nu o mai ascult. Noi suntem făcuți să mergem doar înainte. Îmi este greu să vorbesc de proiectul viitor, pentru că îl construiesc din aproape în aproape, după stări. Eu lucrez când sunt fericită și când mă simt bine… și când am timp. Cum va fi următoarea mea expoziţie? Nu ştiu. Am caietul de schiţe, ideile, poveştile. Important e să am limite și să nu vatăm. Natura. Arta lui Dumnezeu. El a creat aşa frumos.
Noi ar trebui doar să păstrăm.