Dacă este să privești cu atenție în jur îți dai seama că unele lucruri care ți se par banale ascund povești ce merită aflate de către toți. Un caz asemănător am descoperit când am făcut o vizită la Căminul de Bătrâni din Bacău. Acolo am cunoscut-o pe frizerița Monalisa Petrovici, cea care se ocupă de ani buni de podoaba capilară, și nu numai, a beneficiarilor de aici. Astfel, am lăsat-o pe Monalisa să ne aducă o parte din viața și din experiența ei, de când este la Cămin. (Florin Ștefănescu)
„Sunt frizeriță la Căminul de Bătrâni de 17 ani, dar am venit aici în urmă cu 20 de ani. După ce am terminat liceul (Liceul Industrial nr.5, actualul «Anghel Saligny»-n.r.), am lucrat aproape doi ani la cineva în alt domeniu, după care am venit aici. Mama mea a lucrat aici mai bine de 10 ani și știam că e un loc plin de sensibilitate, așa cum sunt și eu. Ea a fost lenjereasă iar eu am venit ca infirmieră. Ceva mai târziu, frizerița căminului a ieșit la pensie și s-a eliberat postul.
Așa că am urmat niște cursuri prin Cooperativa «Muncă și Artă», cum era atunci, și așa am ajuns frizeriță. Adevărul este că dintotdeauna am fost atrasă de partea asta de înfrumusețare. Dar mi-a plăcut să am grijă, să fac fapte bune și să ajut. Cred că asta m-a atras aici. N-am lucrat niciodată ca frizeriță în altă parte.
Doar aici. Și fac frizerie atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Bunicii mai vin și la bărbierit, iar pentru bunicuțe mai fac și partea de manichiură, deși este cam mult spus. Le tai unghiile pentru că mulți dintre ei nu pot face singuri acest lucru. Mai sunt doamne care vin la pensat, pentru că sunt o parte dintre ele care s-au îngrijit toată viața și chiar dacă au ajuns aici nu renunță la stilul lor de viață.
Servicii de genul acesta sunt destul de costisitoare la saloanele din oraș iar aici la cămin sunt incluse. Mai mult decât atât, mă mai pricep și la manichiură sau le ajut pe doamne la vopsit. Ele își cumpără doar vopseaua sau alte produse, pentru că noi nu avem așa ceva, iar eu le ajut. Să spun așa, manopera este gratuită. De cocuri nu poate fi vorba pentru că majoritatea doamnelor sunt tunse scurt. Nu mai au ele chef să se coafeze sau să-și pună bigudiuri. De multe ori, bătrânii vin aici și încep să se destăinuie, să-și spună povestea de viață. Eu cred că sunt și o bună ascultătoare pentru că lor le place să vină să-mi vorbească.
S-ar putea scrie zeci de cărți despre viața celor de aici. Pe mine m-au impresionat toate poveștile, majoritatea triste, și de fiecare dată încerc să le ridic moralul. Cred că nu aș putea să plec în altă parte. Nu știu cum să vă spun, dar mă simt ca într-o mare familie cu ei aici. E trist atunci când unii dintre ei ne părăsesc și trec la cele veșnice. De fiecare dată mi-aduc aminte de poveștile lor.
Programul meu este simplu. De luni până vineri, ziua de miercuri fiind dedicată femeilor, lunea și joia merg la cei de la etajul IV și chiar III pentru că acolo sunt persoane care au probleme cu deplasarea, iar marțea și vinerea îi servesc pe ceilalți, care vin aici la frizeria Căminului.
Mulți dintre bărbați mă întreabă de ce nu vin sâmbăta. Ei au avut tabieturi fiind obișnuiți în trecut să meargă la frizerie sâmbăta sau duminica. Dar aici așa e programul. Sunt foarte încântată că pot să lucrez cu ei. Îmi place foarte mult să-i ascult iar toate poveștirile lor sunt lecții de viață pentru mine. Am învățat foarte multe de la ei. Eu nu mai am bunici. Pe bunica mea am pierdut-o acum trei ani. Am iubit-o foarte mult. De multe ori când sunt între bătrânii de aici îmi amintesc de bunicii mei. De când am venit aici am cunoscut mulți vârstnici.
Din păcate mulți s-au stins. Doar o doamnă mai trăiește de când am venit eu aici. Doamna Munteanu de la etajul II. Ceilalți… Nu-i plăcut să știi că-i pierzi, dar nu avem ce face. Acesta-i cursul firesc al vieții. Dar trebuie să le fii aproape și să-i ajuți. Să lucrezi aici la Cămin și să nu ai suflet, nu s-ar putea. Suntem cu toții ca într-o mare familie și trebuie să avem grijă de «bunicii» noștri. De toți, oricare ar fi ei.”
