Așa spune un vechi proverb românesc: că meseria e brățară de aur. Dar oare mai au acoperire vorbele de altă dată în ziua de azi?
Unul din sectoarele de activitate greu încercate, de câțiva ani, atunci când vine vorba de muncă, este HoReCa. Și nu că nu ar fi locuri de muncă, dimpotrivă, pentru că nu sunt oameni. Sigur, altă vorbă clasică la noi este… gura slobodă. Așa că în târg auzi tot felul de vorbe. Dar au ele acoperire?
Astăzi o cunoaștem pe Ramona Hliban, o tânără ospătăriță la un restaurant din centrul orașului. Ramona este și mămica unei fete de 13 ani, elevă la „Arte” și de care este foarte mândră. Dar cum de lucrează Ramona într-un domeniu atât de dificil, așa cum se vede din-afară? „Sunt ospătar aici, la Valhala, de aproape 8 ani”, spune Ramona și judecând după asta, să stai atât de mult într-un loc, într-o meserie care caută oameni dar nu găsește, dă cumva de gândit. Dar ea a ajuns, cum s-ar spune, veteran în branșă, o cunoaște foarte multă lume și chiar și-a făcut prieteni din rândul clienților. Însă cel mai important este să ne spună cum e meseria asta, de ospătar.
„Trebuie să pui pasiune în ceea ce faci, să îți placă. E adevărat, oameni sunt dificili uneori. Fiecare le știe pe ale lui. Am întâlnit multe situații care se anunțau dificile, dar m-am descurcat. Trebuie să-i înțelegi. Rolul meu este să le și aduc zâmbetul pe față. Atât timp cât stau aici, că mănâncă, că bea ceva, să se relaxeze. Pe mine experiența m-a învățat”, a dezvăluit Ramona. Apoi, am aflat că ea este de fapt în domeniu din anul 2005, dar a făcut o pauză de 7 ani pentru creșterea fiicei. Cum de a ales ospătăria și nu altceva? „Mi-a plăcut de mică. Când aveam musafiri, eu ieșeam cu tava de prăjituri pe care le făcea mama și îmi plăcea să îi servesc. Și faptul că atunci când eram mici nu aveam voie să stăm printre adulți, așa am găsit o modalitate să fiu printre ei și să mai aud și eu ce discută”, a povestit Ramona care, inevitabil a urmat studiile la Liceul Economic. Apoi, a urmat primul loc de muncă, la restaurantul Latin. Aici, o altă poveste…
„Eram foarte timidă, mi-aduc aminte… La Latin erau preparate chinezești. Le făcea un bucătar chinez, Zhao, făcea o mâncare foarte bună. Era foarte aglomerat. La început am fost picolo-ul lui Lulu Balșevschi, unul din renumiții ospătari ai Bacăului. Cred că 9 luni i-am fost picolo. Atunci era mai greu să ajungi ospătar, nu ca acum. Iar Latin era un restaurant mai elitist, era un pic mai greu acolo. Acolo se păstra o distanță între oaspete și ospătar. Aici, la Valhala, e mai popular și e o atmosferă ca în familie. Iar înainte să vin aici, am mai lucrat un an la Dumbrava”, își amintește Ramona, care s-a oprit la Valhala, un loc în care rezonează cu toată lumea: conducere, colectiv, oaspeți.
Întâmplarea face ca, eu și cu Ramona să ne fi întâlnit într-un episod important pentru ea chiar la restaurantul Latin. Eu client, ea servea. Dar cel mai bine să o lăsăm pe Ramona să ne povestească…
„Eu îmi aduc foarte bine aminte. Cum am spu, eram picolo-ul lui Lulu și mi-a spus să duc smântâna pentru ciorbă la masa 12. N-am să uit niciodată. Noi duceam întâi tacâmurile, pâinea și smântâna, înainte de ciorbiță. Și mi-aduc aminte că era ciorbă de văcuță. Tu erai client. Și eu am venit spre masă, tu aveai haina pe spătar – că erai de-al casei – și nu știu cum, când am vrut să iau smântâna de pe tavă… am dat-o pe spătar și pe pantalonul tău. Nu-ți spun ce m-am speriat atunci și că mă așteptam la reacții negative. Dar nuu… ai fost foarte calm și mi-ai spus că nu e nimic, că se mai întâmplă. Și ștergeai cu un șerbețel și paltonul, că și ala se murdărise, și pantalonul. Ai avut o reacție pozitivă, m-ai încurajat și n-o să uit niciodată. Dacă era altfel, cine știe…poate nu mai eram în branșă.”
Dincolo de povești, am vorbit și despre cum se vede problema lipsei de personal din HoReCa, în special din restaurante, acolo unde un ospătar bun este interfața locației, cel care pune în valoare prin serviciile sale toate atu-urile restaurantului respectiv. De ce ne confruntăm cu situația asta? „Se vorbește mult de faptul că cei care vor să lucreze în acest domeniu au pretenții financiare prea mari. Dar, atunci când ceri o sumă, trebuie să te bazezi pe ceea ce faci, adică să demonstrezi ce poți să faci. Unul abia ieșit de pe băncile școlii nu poate avea pretenția să aibă salariu de 5.000 de lei. E normal să plece de jos, de la picol, să învețe bazele. Cei tineri așa fac. Vin și în 2-3 zile vor să servească ei, dar ei trebuie să învețe noțiunile de bază, să te acomodezi cu regulile casei, meniul trebuie să îl știi să poți explica clientului”, ne-a spus Ramona care susține cu convingere că ospătăria e o meserie de viitor:
„Eu vă spun din proprie experiență. Poți trăi bine din asta, dacă faci meseria bine. Și foarte important, dacă faci meseria asta bine, poți să câștigi foarte mult și din bacșiș. Dar depinde doar de tine. Noi avem ținte de atins, suntem în permanență motivați și de aceea atmosfera este una bună aici. Și e bine pentru toată lumea. Nu cred că se pune problema înlocuirii ospătarilor cu…să zicem roboți. Pentru că oaspetele vine uneori și să mai schimbe câte o vorbă. Un robot ar fi foarte sec. Nu cred asta. Oricum, trebuie să fii făcut pentru meseria asta. Dacă nu pui suflet, nu-ți iese”, ne-a mai spus Ramona.
Și tind să o cred, pentru că asta e valabil în orice meserie. Trebuie să faci ceea ce îți place. Altfel, e chin. Și mă tot gândesc…cum ar fi să te servească un robot la restaurant. Că și ăla se mai strică, mai întârzie că i s-a descărcat bateria sau, poate…te trezești cu o șaibă în ciorbă. Și cam atât pentru azi. Dar promit să mai stăm de vorbă și cu alți oameni cu meserii interesante. Poate mai dăm idei…
