-spune doctor Irina Elena Chiriac

“Îngeri în halate albe”, această metaforă nu este o simplă butaforie verbală. În spatele ei se ascunde o viaţă plină de sacrificii. Noi le vedem doar succesele sau eşecurile, îi judecăm de multe ori din auzite şi ne dorim ca ei să producă miracole acolo unde nimic nu se mai poate. Îi dorim dedicaţi 110% atunci când nu ne este nouă bine şi uităm că au şi ei suflet, sunt şi ei oameni cu tot ceea ce înseamnă aceasta. De multe ori trăiesc într-un echilibru fragil între viaţa lor profesională şi cea particulară. Sacrificiul lor este însă unul asumat, chiar dacă este arareori recunoscut. Despre aceste năzuinţe şi sacrificii, ne vorbeşte dr. Irina Elena Chiriac, medic specialist pediatru la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău. (L.M.)

De mică mi-am dorit să mă fac medic. Doftoream păpuşile, le făceam injecţii, iar ai mei spuneau în glumă că voi deveni doctoriţă. În timp, gluma a devenit ceva serios. În clasa a V-a m-am îndrăgostit de Biologie. Când am ajuns în clasa a VII-a la Anatomie, eram deja foarte încântată. Atunci mi-am dat seama ce vreau să devin când voi fi mare. A venit liceul, iar eu mi-am urmat chemarea alegând profilul Fizică-Chimie. Părinţii spuneau că mai este timp, că să mă mai gândesc, dar eu ştiam deja încotro mă duceau paşii.

Când a fost să mă înscriu la facultate, singura necunoscută era către care centru universitar să mă îndrept. Ai mei îmi sugerau Iaşi, pentru că era mai aproape de casă, însă eu doream să stau pe picioarele mele, să fiu independentă. Destul fusesem fiica doamnei profesoare Chiriac. Aşa că am ales Târgu-Mureş.

Am făcut o alegere foarte bună. Mi-a plăcut acolo de la prima vedere. Mi-a plăcut facultatea, locaţia acesteia, zona, obiceiurile. Totul era foarte frumos. Singurul impediment era distanţa dintre locul natal şi facultate. Părinţii veneau mai rar pe la mine şi când veneau erau nevoiţi să treacă de două ori munţii. Recunoşteau că le plăcea drumul, însă le era greu aşa că, din anul VI de facultate m-am gândit c-ar fi bine să mă trag mai aproape de ei.
Am făcut rezidenţiatul la Iaşi, unde am avut şansa să prind o bursă în străinătate. Era un vis devenit realitate.

Astfel am ajuns într-un centru medical regional din Belgia. Pentru aceasta am fost obligată să iau cursuri intensive de limba franceză. Norocul meu că am o înclinaţie către limbile romanice, astfel am reuşit s-o stăpânesc cât de cât repede. Ajunsă acolo, am trăit cele mai grele şase luni din viaţă. Deşi era o diferenţă reală din punct de vedere al sistemului, ai de toate, personal berechet, cazuri, pacienţi puţini şi timp destul, mi-a fost foarte greu la început.

Acolo m-am simţit cu adevărat singură. Muncă era berechet. Lucram de dimineaţa până seara la ora şase. Gărzi făceam câte şase-şapte pe lună, mult mai multe decât în România. Însă, oricât de mult te adaptezi la viaţa de acolo, tot un străin eşti considerat. Cel mai greu mi-era când făceam anamneza pacienţilor şi îi întrebam de părinţi, de cele mai multe ori primeam răspunsuri de genul “divorţaţi” ori “singuri” şi-i vedeam că suferă, că le este greu. Atunci îmi spuneam că, oricât de dificilă ar fi situaţia în ţară, tot mai bine e acasă.

Astfel, după doi ani de Belgia, am ales să mă întorc.

Toţi se uitau ciudat la mine şi mă întrebau dacă nu era mai bine afară. Financiar, aveau dreptate. A fost un şoc atunci când am trecut de la bursa din Belgia la salariul din România. În viaţă, nu este vorba numai de bani. Vreau să-mi întemeiez o familie, vreau să fiu alături de ai mei şi îmi place de ţara mea. După o mică escală de un an şi ceva la Adjud, am ajuns aici, în Secţia de pediatrie din Bacău.

Pentru început, am venit cu un contract de prestări-servicii pentru gărzi, cu speranţa că, într-o zi se va scoate un post la concurs. Era greu cu gărzile şi naveta Bacău-Adjud. Atunci am simţit că încep să îmbătrânesc. Eu niciodată nu m-am dat deoparte de la muncă. Îmi place medicina, îmi place pediatria, îmi plac copiii. Iar aici, în Bacău, condiţiile încep să fie din ce în ce mai bune, dacă e să privim numai la noua unitate de primiri-urgenţe de la Pediatrie.

Văd cum tinerii se îndreaptă spre Medicină din ce în ce mai mulţi. De multe ori, ei sunt motivaţi doar de salariile mari ce le pot avea în Occident. Nu este de ajuns. Nimeni nu face această meserie dacă nu are o înclinaţie către medicină. Nu este o meserie uşoară. Se învaţă mult şi nu numai pe parcursul anilor de facultate ori rezidenţiat. Se învaţă zi de zi. Dacă nu deschizi o carte, dacă nu citeşti zilnic articole de specialitate, nu eşti la curent cu ceea ce este mai nou şi atunci rămâi în urmă.

În ziua de azi, pacienţii sunt documentaţi de pe Google şi vin cu întrebări stabilie şi trebuie să le răspunzi pe înţelesul lor încercând în acelaşi timp să le explici noţiunile deja citite. Se scot foarte multe locuri la Medicină, dar nu toţi termină. Referindu-mă doar la promoţia mea, am început 400 şi am ajuns la final doar jumătate. E greu, se învaţă mult, iar viaţa boemă de student e doar un mit. Şi acum îmi sună în minte cuvintele decanului din prima zi de facultate: “Vă felicit. V-aţi ales cea mai nobilă meserie din lume. Vă va fi greu. Succes”.