Formularea din titlu este doar o speculaţie jurnalistică, creionată atât cât să atragă atenţia asupra unei Decizii Nr. 10/2019 din 17 aprilie 2019 pronunţată de ICCJ în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 28 mai 2019. Problema pusă în discuţie e extrem de interesantă nu numai pentru specialişti, ci şi pentru cei direct vizaţi de interpretarea dată textului penal prin această Decizie.

În speţă, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: „Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?”.

Conform Codului penal Art. 273. – (1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

După Codul de procedură penală Art. 114. – (1) Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. (2) Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligaţii: a) de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie; b) de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei; c) de a spune adevărul. Art. 115. – (1) Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali. Art. 118. – Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.

În opinia primei instanţe la fond, s-a apreciat că, în cazul în care la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane, cea audiată în calitate de martor cu privire la infracţiunea comisă de un participant, care, în aceeaşi cauză, a avut anterior calitatea de inculpat şi a fost condamnată definitiv, nu poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

În esenţă, în argumentarea acestei soluţii, au fost invocate, pe de o parte, dispoziţiile art. 114 din Codul de procedură penală, care definesc martorul ca fiind orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală şi instituie obligaţia martorului de a spune adevărul, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, relativ la dreptul martorului de a nu se acuza. În cauza dedusă judecăţii, declaraţia dată, în calitate de martor, de către inculpat, poate fi avută în vedere la analiza infracţiunii de complicitate la tâlhărie calificată, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, însă nu poate servi ca temei pentru atragerea răspunderii penale a martorului, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Într-o altă opinie a instanţelor, s-a apreciat că persoana audiată ulterior în cauza disjunsă, în calitate de martor, poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă dacă, în contextul ansamblului probator al cauzei, se face dovada existenţei condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii.

În esenţă, s-a reţinut că persoana care a participat la săvârşirea infracţiunii, dar care a fost judecată separat de ceilalţi participanţi, poate dobândi calitatea de martor în cauza disjunsă. În această calitate, martorul nu poate refuza să se prezinte în instanţă şi nici nu poate refuza depunerea jurământului ori a declaraţiei solemne. Acesta are dreptul de a nu se autoincrimina prin declaraţiile pe care le face. În exercitarea acestui drept, martorul poate fie să se prevaleze de dreptul la tăcere, fie să continue declaraţia, renunţând în mod expres la tăcere. Dacă a renunţat la dreptul la tăcere, continuând să facă declaraţii, persoana care a participat la săvârşirea infracţiunii şi a fost judecată separat de ceilalţi participanţi, fiind audiată, ulterior, ca martor în cauza disjunsă, are obligaţia de a spune adevărul, chiar cu riscul de a se autoincrimina, în caz contrar săvârşind infracţiunea de mărturie mincinoasă.

A fost analizată jurisprudenţa CCR dar şi jurisprudenţa CEDO în materie, care a statuat că dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele pentru care este acuzat şi de a nu contribui la propria sa incriminare reprezintă o garanţie a unei proceduri echitabile în procesul penal. De asemenea, opinia specialiştilor consultaţi: Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a apreciat că participantul la comiterea unei infracţiuni, care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat, ulterior, ca martor în cauza disjunsă, nu poate răspunde penal pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.

În cele din urmă, soluţia pronunţată de ICCJ a fost următoarea: „Stabileşte că participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal.”

Jr. Adrian M. Ionescu