Ne-am propus ca, periodic, să-i readucem în prim-plan, prin paginile suplimentului lunar ACCENTE, pe managerii băcăuani de top, care au ctitorit unități economice de anvergură, apreciate nu numai la nivel național, ci și la nivel internațional, dovedind, chiar în condițiile foarte dificile din perioada comunistă, că managementul novator, curajos și eficient este o realitate în România. Si am ales, pentru început, industria alimentară.

Deloc întâmplător, pentru că aici, la Bacău, a luat ființă prima platformă alimentară performantă din România, care reunea, în același generos perimetru dintre Bacău și Mărgineni, unități puternice, moderne pentru acea vreme, reprezentând Industria Cărnii, Industria Laptelui, Industria Berii, Industria Vinului …

Si, aproape concomitent, tot pe direcția Nord, în cartierul Serbănești, se forma nucleul unei noi unități economice de anvergură, care avea să uimească, nu peste mulți ani, întreaga Europă: Avicola Bacău. Vi-l prezentăm, în cele ce urmează, pe ambițiosul și temerarul ctitor al PAMBAC BACAU, dr.inginer economist Răducan ION, fost, până în momentul pensionării sale, primul președinte-director general al performantei unități economice pe care a ctitorit-o.

Dr.inginer economist Răducan ION, ctitorul Pambac, surprins în trei interviuri, situate la distanță: 1999, 2000 și 2013

Pentru a surprinde continuitatea principiilor manageriale ale distinsului nostru interlocutor am apelat la trei interviuri, luate în timp: primul, apărut în revista ,,Viața băcăuană’’, 10-16 decembrie 1999, sub semnătura directorului acestei publicații, cunoscutul poet și publicist Victor Munteanu; cel de-al doilea, realizat în februarie 2000 de coordonatorul acestei editii a suplimentului lunar ,,Accente’’, reprodus atunci în ziarul ,,Desteptarea’’ și în volumul ,,Curs practic de ziaristică’’; în fine, cel de-al treilea interviu, foarte proaspăt, care ne-a fost acordat – cu bunăvoință – în urmă cu doar câteva zile …

18

10 – 16 decembrie 1999:

,,ÎN CURÎND, PÎINEA VA AJUNGE UN PRODUS DE LUX’’

– Întrucît în momentul acesta întreaga ţară se află sub greva generală a ceferiştilor, v-aş ruga, domnule preşedinte, să ne spuneţi ce gîndeşte un manager despre această revoltă?

– Grevele sînt rezultatul unei politici proaste în ceea ce priveşte dezvoltarea economică. Pentru că, iată, sîntem parcă mereu victimele extremelor: am trecut de la gigantism, de la dezvoltarea cu iz de grandomanie din regimul trecut la… subdezvoltare, adică la nimic. Din extrema maximă – cînd statul se îmbogăţea pe seama celor mulţi, am sărit la cea minimă- în care statul îl sărăceşte pe om, dar şi pe sine. Şi asta pentru că au apărut tot felul de clase politice, cu tot felul de persoane nepregătite pentru scaunul pe care îl ocupă. Mai grav este că aceştia înlocuiesc lipsa de pregătire cu impostura. De aceea, în calitatea mea de alegător, nu voi mai vota pentru cel care îşi va face carieră călcînd pe sărăcia şi disperarea altora. Îl voi alege pe cel capabil de a sintetiza şi de a face o analiză critică şi obiectivă a situaţiei în care ne aflăm, cu cel care, în perioada mandatului, va pune măcar o cărămidă la temelia economiei. Pentru că, prin actul guvernării, eu înţeleg acţiunea prin care preiei un produs naţional brut de 1, să zicem, şi predai, la încheierea misiunii, unul de măcar 1,5. Numai că, la noi, cel care a preluat economia nu numai că nu a îmbunătăţit-o cu nimic, ci a sărăcit-o continuu.
Aşa că această grevăa ceferiştilor este rezultatul pauperizării poporului. Însă nu ceferiştilor le-a ajuns cuţitul la os, ci şomerilor şi celor care nu au un loc de muncă, pensionarilor, cadrelor didactice, spitalelor ş.a. Ceferiştii se folosesc de caracterul lor istoric de clasă muncitoare, care nu se poate adapta la realităţile economiei de piaţă şi, neavînd o cultură politică, acţionează spontan, lovind în oameni nevinovaţi pentru a-şi obţine drepturile revendicate. Pentru că ce le-am făcut eu acum, de exemplu, de mi-au blocat grîul în trenurile aflate la Focşani şi Ialomiţa? Cu ce sînt vinovaţi salariaţii mei? Dar consumatorii care aşteaptă pîinea, covrigii, cozonacul, mălaiul? Cum te mai poţi numi creştin dacă, pînă la urmă, te autodistrugi prin astfel de acţiuni? Eu nu sînt împotriva grevei. Dar dacă te lupţi pentru dreptul tău, atunci de ce loveşti în dreptul, la fel de legitim, al altuia? Loveşti în dreptul altora doar pentru a demonstra că al tău este mai important? Iată cum această mulţime de oameni nu ştie nici după 10 ani ce să facă cu libertatea!

– Şi cine este de vină?

– Păi, cine, eu? Eu l-am votat pe Băsescu sau ei? Cine a ales drumul pe care ne-am înglodat acuma: eu sau ei? Un lucru trebuie să ştiţi de la mine: eu sînt intelectual şi reprezint o clasă socială cu o pondere de trei la sută, restul de 97 la sută fiind ţăranii şi muncitorii. Ca atare, intelectualii nu vor avea niciodată un cuvînt de spus în faţa urnelor.

– Şi cum vă explicaţi marasmul economic în care am căzut, vidul legislativ, corupţia, economia subterană, evaziunea fiscală ş.a.? Cum s-a ajuns, în doar 10 ani, la falimentarea unei naţiuni care a pornit pe calea democraţiei fără nici o datorie externă?

– Dacă imediat după căderea lui Ceauşescu s-ar fi făcut o reformă monetară şi dacă nişte guvernanţi i-ar fi luat în seamă şi pe economiştii valoroşi – care şi-au pierdut vremea zadarnic pe lîngă ei -, acum n-aţi mai fi avut prilejul să-mi puneţi o astfel de întrebare. Dar la noi ce s-a întîmplat? Cineva a inventat F.P.S.-ul, care a pus mîna pe 70 la sută din avuţia naţională şi F.P.P.-ul, care a luat restul de 30 la sută, parte ce reprezintă toată averea cetăţeanului român, toată moştenirea strămoşilor lui pornind de la Burebista şi ajungînd pînă în ziua de azi. Numai că, în realitate, acest cetăţean s-a ales cu cîteva hîrtii numite acţiuni pe care, de cele mai multe ori, le poate arunca pe foc. Fiindcă la muntele de caşcaval tot F.P.P.-ul şi F.P.S.-ul au ajuns, profitorii de după revoluţie, cîteva găşti care dispun de întreaga avere naţională după bunul lor plac. Nenorocirea este că aceşti bani nu au intrat nici în buzunarele pensionarilor sau şomerilor şi nici în spitale, şcoli, grădiniţe etc. Pentru că aceşti 30 la sută din avuţia naţională o gestionează cinci S.I.F.-uri la care s-au adunat vreo 200-300 de inşi, iar în jurul celorlalte 70 de procente s-a strîns un alt grup, şi mai hrăpăreţ şi mai periculos pentru întreaga naţiune, care a vîrît mîna pînă la coate, fără ca aceste venituri de la F.P.S. să intre în bugetul statului, secătuindu-l astfel de toate veniturile fundamentale specifice.

– Abia acum în al 11-lea ceas, se vorbeşte de un procent care să rămînă la buget…

– Da, dar asta nu înseamnă că, pînă acum, nu s-a scos, în mod deliberat, 70 la sută din gestiunea poporului… Pentru că numai Pambac-ul a virat an de an, pînă la privatizare, profitul şi dividendele la F.P.P. şi F.P.S., sume de bani cu mult mai mari decît TVA-ul şi toate celelalte neamuri de taxe pe care le-am dat statului.
– Sînteţi director de 35 de ani, iar, în ultima vreme, aţi ajuns chiar vicepreşedinte al Rompan. În această calitate a dvs., vă întreb: care sînt personalităţile băcăuane ce au făcut un pic de istorie adevărată la nivelul agriculturii şi industriei alimentare?

– Nicolae Barbu, Chirea Ghionea, Mihai Dragomir (de la Industria Cărnii), Nicolae Comis (Industria Laptelui), Constantin Sebe, Gheorghe Budu (Industria Berii), Mircea Irimicioiu (Industria Vinului), Dumitru Găină şi Gheorghe Antohi (Direcţia Agricolă)… Această pleiadă de ingineri a început o competiţie ştiinţifică în domeniile în care s-au pregătit, fiind primii conducători cu studii care i-au înlocuit pe cei cu patru, şapte şi opt clase. Însă este cazul să spun că singurul care ne-a întrecut pe toţi a fost Petru Plăcintă, un spirit viu şi mereu inventiv, deosebit de întreprinzător, talentat şi cu ambiţii temerare.

– Dacă nu mă înşel, Avicola a luat, pe vremuri, de 11 ori Ordinul Muncii clasa I, iar întreprinderea dvs. de 10 ori…
– Aşa este, iar prin 1984, judeţul Bacău era pe primul loc în ţară la industria alimentară, care a ajuns să fie agreată de America şi Uniunea Europeană.

– Acum ce a ajuns să fie Pambac-ul?
– În 1989, I.M.P. producea anual 100.000 de tone de făină şi 80.000 de tone de pîine. În urma dizolvării acestuia, am rămas noi – cu 60 la sută din valoarea patrimoniului şi Panimon Oneşti, cu 40 la sută din această valoare. După ce ne-am privatizat, am făcut o investiţie de 10 milioane de dolari. Am modernizat moara şi am construit o fabrică de paste făinoase care produce 54 la sută din producţia naţională şi este printre primele şase fabrici din lume în ceea ce priveşte tehnologia. Am mai construit şase fabrici de pîine, dintre care una cu comandă-program, complet automatizată, care produce 60.000 franzele pe zi. Am cumpărat şi modernizat 22 de magazine şi, în curînd, vom construi o moară pentru grîu dur, o fabrică de biscuiţi, una de snecsuri şi, dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom pune bazele unei fabrici de ulei, punînd capăt, în felul acesta, crizei la acest acest produs, în judeţ neexistînd nici o astfel de fabrică.
În prezent avem un patrimoniu de 100 de miliarde de lei, 800 de salariaţi şi am făcut afaceri de 184 de miliarde în în 1999 şi de 225 de miliarde de lei anul acesta. Cifra de afaceri este în continuă creştere, în timp ce profitul, din 1996 încoace, scade, de la an la an, datorită fiscalităţii aplicate neştiinţific. Aşa se face că am fost nevoiţi să dăm afară 400 de oameni. Şi asta în timp ce puterea a autorizat funcţionarea, pe lîngă cele 12.000 de fabrici de pîine existente, a altor 16.000 cu capital divers. Numai în judeţul Bacău au apărut peste noapte 240 de societăţi de morărit şi panificaţie care, dacă ar fi puse la un loc, ar constitui un ceva mai mare decît Pambac-ul. Şi-atunci, în ce constă monopolul nostru la acest capitol? Însă, din punct de vedere economic, aceste societăţi au aruncat banii în vînt pe o investiţie menită să distrugă activitatea de morărit şi panificaţie. Fiindcă una este să ai 10 adversari competitivi şi alta să ai o mulţime, dar care nu sînt buni decît pentru a se autodistruge prin jefuirea propriului buzunar.

19

– Ăsta să fie capitalismul la care am trecut?
– Eu vă spun că n-am trecut la nimic şi că această tranziţie poate fi reprezentată prin două linii mereu paralele: una cu săgeata ce indică socialismul din care tot vrem să plecăm, iar cealaltă, care arată capitalismul ce nu mai vine…

– În ce constă mult discutata problemă a grîului?

– În faptul că, în curînd, grîul va ajunge la 2000 de lei kilogramul, iar pîinea la 8.000 de lei. Şi, ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, mai avem de-a face şi cu o acută penurie de grîu. Eu consum zilnic 300 de tone şi am călcat cu piciorul toate silozurile din ţară şi nu am găsit grîu nicăieri. La unii ţărani se află cam 300-800 kg de gospodărie, ceea ce reprezintă consumul strict necesar.

– Cum a fost posibil să se ajungă la o asemenea situaţie?

– Prin promovarea unor incompetenţi pe scaune nepotrivite, după cum am mai zis. Nu s-a dat prima de producţie de 300 de lei pe kilogramul de grîu şi nu s-a subvenţionat depozitarea acestui produs, în schimb, s-a acordat o primă de export de 350 de lei/kg fiind, în felul acesta, scoasă din ţară o cantitate de aproximativ un milion de tone de grîu care ne-ar fi ajuns pe tot anul… Dacă la această stare de lucruri mai adăugăm şi faptul că preţurile la energie au crescut, accelerînd inflaţia, în timp ce noi n-am putut creşte în aceeaşi măsură preţul la pîine, atunci veţi afla de ce acest aliment va ajunge la 8.000 -10.000 de lei.

– Ce credeţi că-i de făcut pentru a ieşi din acest impas?

– Există o serie de sfertodocţi prin Parlament şi prin saloanele Puterii care afirmă în mass-media cum că am ajuns aici datorită nepriceperii managerilor economici. Însă eu vreu să le spun, pe această cale, că ceea ce ne-a adus în pragul unui colaps este tocmai lipsa crasă a unui management politic, şi nicidecum al celui economic. Încă mai avem directori capabili, specialişi cu prestanţă şi renume, dar care rămîn neputincioşi şi perplecşi în faţa unor gafe impardonabile de politică economică.

– Cum este protejată producţia de bunuri alimentare?

– Păi, iată cum: la graniţa noastră intră biscuiţi la 80 de dolari şi la 1500 de dolari tona. E limpede că acei cu preţul de 80 de dolari lovesc direct în producţia autohtonă de biscuiţi… De aceea spun că algoritmul politic îi scoate afară pe specialiştii cu vocaţie profesională şi nu va rezolva niciodată problemele grave ale economiei naţionale.

– Cîte paste şi cîtă pîine consumă un băcăuan, în comparaţie cu străinii?

– Conform statisticilor, un italian mănîncă 27 de kilograme de paste pe an, iar un român doar 2,3 kg. Motivul? Lipsa de bani şi de educaţie alimentară. Bulgarul consumă 2 kg, rusul 2,5, polonezul 3, ungurul 3,5 – iar neamţul 6 kg. În ceea ce priveşte pîinea, un neamţ consumă 165 de grame pe zi, un francez 180, iar un român 299 de g. Pîinea şi laptele sînt cele mai complexe alimente care au suplinit sărăcia românească…

– Întrucît aţi fost atîta vreme director pe vremea lui Ceauşescu, v-a rămas vreun regret din vremea aceea?

– Singurul lucru pe care îl regret este că nu am ajuns… „prim-secretar“. Dacă aş fi avut această şansă, revoluţia ar fi prins Bacăul într-o cu totul altă ipostază. Pentru că toţi foştii prim-secretari au fost oameni fără personalitate, care n-au făcut decît ceea ce li s-a dictat. Or eu, prin moralitatea şi educaţia mea, am fost dintotdeauna un tip vertical, care n-a putut înghiţi lucrurile incorecte şi impuse fără criterii. Vă daţi seama că, dacă aş fi ajuns în postul „suprem“ pe judeţ, ar fi sărit ţăndări oricum: ori eram lăsat în pace să obţin rezultate de excepţie, ori eram lichidat…

– De ce nu v-aţi înscris la vreunul din partidele aflate la putere sau care au şanse de guvernare?

– Pentru că niciunul dintre ele nu este viabil pentru mine şi pentru că nu sînt genul de oportunist care să facă naveta de la o formaţiune politică, la alta. Deocamdată, mi-am adus contribuţia pentru consolidarea actualului P.N.R., pe listele căruia voi candida la alegerile parlamentare….

14

1 februarie 2000: «NOI SUNTEM CA O FLOARE PRINTRE BURUIENI … »

– Stimate domnule președinte, se poate vorbi de management performant în România înainte de decembrie 2009 ?

– Ba bine că nu! Nu numai că managementul nu s-a născut în România după decembrie 2009, dar el a funcționat destul de eficient și până atunci. De altfel, e bine să nu uităm că la noi a existat management și înainte de ultimul război mondial, când intreprinderile românești concurau cu succes cele mai puternice trusturi europene. La mijloc e o simplă chestiune de denumire și, pentru că engleza e limba afacerilor, acum se vorbește peste tot numai despre management. Eu am început să învăț management de la vârsta de 18 ani. Aveam atunci, la facultate, cursuri foarte bune, foarte eficiente, de organizarea și conducerea producției, cursuri axate îndeosebi pe practică. Făceam și cursuri de analiză economică, de analiză tehnică a valorii (am predat și eu un curs de analiză tehnică a valorii, prin anii ‘70, la Scoala de maiștri) și studiul economiei de piață, chiar dacă pe atunci noi aveam o piață dirijată. Dar și atunci piața era privită ca un fenomen complex, multilateral. A fost și o benefică deschidere, prin anii ’70, când a fost promovată intelectualitatea tehnică, din rândurile căreia s-au selectat mulți manageri de valoare. Au dispărut atunci întregi sectoare neproductive, s-au făcut investiții masive, s-au importat utilaje performante, de ultimă generație. S-au făcut, însă, și greseli, cea mai mare dintre ele fiind construirea mastodonților industriali energofagi, în loc să construim cât mai multe intreprinderi mici și mijlocii, cu o producție foarte diversă, în funcție de cerințele reale ale pieței europene, nu numai ale pieței CAER. S-a renunțat la retehnologizări, așa că Revoluția ne-a prins cu aproape toate utilajele învechite.

– Care a fost drumul dumneavoastră, ca manager, până în decembrie ’89 ?

– In 1966, când am fost numit director, pot spune că nivelul pe care-l găsisem era aproape zero! Exista, într-adevăr, un lanț de mici întreprinderi mesteșugăresti, răspândite în toată regiunea Bacău, de la Lacul Roșu până la Focsani. Am tot insistat pe lângă șefii cei mari, de la Regiune, mi s-a dat, în sfârșit, mână liberă, mi-au fost aprobate fonduri importante și m-am apucat să construiesc fabrici de paine moderne, la Bicaz, Tg. Neamț, Piatra Neamț, Roman, Bacău, Onești, Moinești, Comănești, Tg. Ocna, Adjud (in colaborare cu italienii) … Au fost peste 115 unități, cu profile diverse, pentru că eram director și peste industria locală. Am construit și fabrici de băuturi răcoritoare, fabrici de bioxid de carbon, fabrici de mobilă, fabrici de sticlă, balastiere, laboratoare de prefabricate, laboratoare de cercetare și proiectare ș.a. Ajunsesem să am peste 14 000 de oameni în subordine și o cifră de afaceri care a stârnit multe invidii ‘’ la Centru’’. De aceea ne-au și desființat, în pofida sprijinului puternic primit de la Regiune. Dacă tot ce realizasem noi atunci ar fi trecut în proprietate privată, am fi fost acum cu 50 de ani înaintea Poloniei și Ungariei.

– Cum vă explicați faptul că, deși singura facultate de chimie și industrie alimentară era la Galați, marile platforme de industrie alimentară au apărut în alte centre, în alte județe ?

– Explicația e simplă. Toti copiii și nepoții universitarilor gălățeni rămâneau, după absolvire, în orașul natal, în timp ce absolvenții cei mai bine pregătiți, dar fără pile, plecau în diverse mari orașe din țară, unde găseau sprijin si se afirmau rapid. Asa se face că la Galați a rămas ‘’fabrica de ingineri’’, dar marile platforme alimentare au apărut la Bacău, la Timisoara, la Constanța, la Cluj, la București …

– Care era zestrea Pambacului în ’89, după Revoluție?

– Noi eram considerați o întreprindere unică în județ, care cuprindea numai orașele. Vindeam, în schimb, făină în toate localitățile rurale, sprijinisem construirea și funcționarea tuturor brutăriilor sătești, atât ale C.A.P.-urilor, cât și ale Cooperatiei, aproape 100 în total, la care se adăugau morile sătești, care apartineau de ILBA. Am montat foarte multe utilaje, de la Dămienești până la Podu Turcului. Am încheiat anul 1989 cu 110 000 tone de grau măcinat, aproape 90 000 de tone de pâine, peste 7000 tone de specialități de panificație și cu un profit de 31% …

– Si cum stați astăzi (februarie 2000 – n.n.), după atâtea și atâtea lăudabile eforturi de retehnologizare, de modernizare continuă ?

– Cantitatea de grâu măcinat a scăzut la jumătate, față de ’89, ca și cantitatea de pâine. In schimb, in ’93, am pus în funcțiune fabrica de paste făinoase, care produce circa 55% din totalul pastelor făinoase ‘’made in Romania’’. Din păcate, românii nu prea consumă paste, doar 1, 7 kg pe locuitor, anual, față de 27 kg în Italia, 14 kg în Germania și Franța, 10 – 12 kg în Belgia, Olanda și Spania … Se adaugă și concurența pastelor importate, noi nu suntem sprijiniți, deși avem cel mai performant sistem mondial, doar sase țări din lume au un asemenea nivel tehnologic în domeniul pastelor făinoase. In ’99 am închis anul cu 3,5% profit, deci de aproape zece ori mai puțin decât in ’89! Principala cauză? Managementul politic dezastruos. Guvernanții îți iau totul și nu-ți lasă un profit acceptabil, care să-ți permită să te dezvolți, deși se știe că, în Vest, cine realizează un profit de numai 5% este în prag de faliment, la 10% te poți gândi la dezvoltare, pe care o începi efectiv abia la 20% și doar cei care realizează profituri de peste 30% încep să fie căutați de parteneri. De ce s-a renunțat în România la Legea investițiilor, care era bună, stimulativă ? De ce nu s-a încurajat crearea fondurilor de rulment la nivelul a 40-50% din capitalul social ?

– Ce înseamnă Pambac în februarie 2000 și ce va însemna în ianuarie 2005?

– Pambac este și va fi una dintre cele mai performante întreprinderi de profil din România, suntem deja foarte bine cotați în Europa și în Lume. Nu ne culcăm, însă, pe o ureche, știm cât de greu este să te menții la un asemenea nivel, ba încă să mai și urci puțin. Dar avem oameni foarte bine pregătiți, avem manageri foarte experimentați, sensibili la orice noutate apărută pe plan mondial, în domeniu. Principiile noastre manageriale au fost experimentate, aplicate, evaluate, reevaluate și reluate mereu, la alte cote de eficiență. Ne-au preocupat și ne preocupă mereu și oamenii, nu numai utilajele. Am importat din Vest cele mai performante utilaje, dar ne-am și școlit oamenii în Vest. Ne lipsește, însă, un mediu economic stimulativ. Aș spune că suntem ca o floare printre buruieni. Suntem pregătiți să facem față oricărei concurențe dar ne trezim loviți mereu în moalele capului de mentalitățile guvernanților. Am fost loviți în repetate rânduri de situații de neimaginat … Ba ești scutit de taxe vamale, ba nu mai ești scutit exact atunci când utilajele pe care tocmai le-ai cumpărat au ajuns în Vamă … Ba se dă o lege de garantare a creditului, ba e abrogată legea și-ți sunt confiscate fără milă toate rezultatele muncii … ! Parcă e pus cineva, acolo, sus, ca să demoleze tot ce se face bun în țara asta, tot ce devine performant.

– In asemenea condiții, nu vă ingrijorează perspectivele ?

– Domnule, noi nu vom pieri nicicum, noi ne redresăm, creștem încet dar creștem continuu. Avem și marele avantaj că am investit peste 10 miloane de dolari în ultimii cinci ani (1995-2000, n.n.) și că aproape am încheiat întreg procesul de retehnologizare. Deci, o nouă investiție majoră va trebui să facem abia peste patru-cinci ani, când sperăm să dispară nepricepuții din funcțiile de decizie la nivel înalt, locul lor fiind luat de oameni competenți, capabili să ne împingă cât mai sus. Când managementul politic va fi la înălțime, veti vedea adevărata față a managementului economic. Pentru că avem mulți, mulți manageri foarte bine pregătiți. Ei trebuie numai sprijiniți și România va sălta miraculos în fața Europei.

Dr.ing. economist Răducan ION a absolvit, în anul 1962, Facultatea de Chimie și Industrie Alimentară din Galați (pe atunci, singura facultate cu acest profil din țară), fiind repartizat, imediat după absolvire, la Trustul Regional de Panificație Bacău. In anul 1965 a fost transferat de Ministerul Agriculturii la Intreprinderea Regională de Morărit și Panificație Bacău , unde, un an mai târziu, a fost avansat inginer șef, funcție pe care și-a păstrat-o și după unificarea Trustului Regional de Panificație cu Intreprinderea Regională de Morărit și Panificație, în 1968. In 1969 a fost preluată și Industria Locală, fiind creată Directia Județeană de Industrie Locală, Morărit și Panificație, condusă de directorul ing. Răducan Ion. In 1990, I.M.M. Bacău a devenit Pambac, prin preluarea a 60% din portofoliu, ceilalți 40% revenind Panimon Onești. Sub conducerea inginerului Răducan Ion, devenit președinte-director general, Pambac a devenit un brand national, cunoscut și apreciat la nivel european și chiar mondial.

13

,,Am vrut întotdeauna să fim în frunte!’’

– Domnule președinte, ne întâlnim din nou, cu bunăvoința dumneavoastră. Vă propun să începem cu o foarte succintă reîntoarcere în timp: crearea Direcției Județene de Industrie Locală, Morărit și Panificație, în 1969. Ce a însemat pentru dumneavoastră, ca director, ce a însemnat pentru județ, ce a însemnat pentru industria republicană acest adevarat colos econonomic ?

– – Chiar a fost un colos economic, care se dezvolta continuu, de la o lună la alta, aș putea spune. Primisem fonduri importante și m-am apucat să construiesc fabrici de paine moderne, la Bicaz, Tg. Neamț, Piatra Neamț, Roman, Bacău, Onești, Moinești, Comănești, Tg. Ocna, Adjud (in colaborare cu italienii) … Au fost peste 117 unități, cu profile diverse, pentru că eram director și peste industria locală. Am construit și fabrici de băuturi răcoritoare, fabrici de bioxid de carbon, fabrici de mobilă, fabrici de sticlă, balastiere, laboratoare de prefabricate, laboratoare de cercetare și proiectare ș.a. Ajunsesem să am peste 14 000 de oameni în subordine și o cifră de afaceri care a uluit ,,Centrul’’. Atunci, in perioada de grație 1969-1978, am avut dezvoltarea cea mai mare. Atunci am construit și Complexul de Morărit și Panificație de pe Platforma Mărgineni, și Fabrica de sticlă din Onești, și Fabrica de Mobilă din Sălătruc, am modernizat și am extins Fabrica de Mobilă ,,Moldova’’… Păcat, mare păcat că, datorită invidiilor ceate la nivel înalt, ne-au desființat în 1978, la un an de la cutremur. Dar în acea perioadă benefică am reușit să acumulez o enormă experiență managerială.

– Ce s-a intâmplat după 1990, care a fost evoluția?

– Foarte pe scurt, voi puncta doar aspectele esențiale ale dezvoltării Pambac. Am reușit să punem în funcțiune, în 1993, prima linie de paste făinoase scurte de fabricație românească. În 1995 a avut loc privatizarea întreprinderii, prin metoda MEBO. Anul 1997 este unul dintre cei mai importanți în istoria fabricii, când a fost pornită linia de paste făinoase lungi, marca Pavani Italia – prima linie de paste din România complet automatizată, care utilizează tehnologie cu temperaturi înalte. Tot atunci a început și fabricația de paste făinoase scurte, pe o linie tehnologică nouă – marca Buhler, Elveția. În anul 1999 a început producția industrială de amelioratori complecși de fabricație, realizați pe baza brevetelor de invenție proprii, iar în 2001 s-au produs primele franzele Pambac pe o linie nouă de fabricație import Italia. În 2003 a fost modernizată întreaga rețea de magazine Pambac (pe atunci, 25 de puncte în Bacău), iar în 2004 s-a modernizat moara de porumb cu degerminare Pambac, prin retehnologizarea cu utilaje Buhler, și s-au încheiat lucrările la cel mai modern centru de morărit din România pe platforma Pambac, una dintre cele mai moderne si mai scumpe platforme de acest gen din tară, alături de cele similare de la Constanța, Iași și Tg. Mureș. Atunci, când lucram la platformă, primul secretar Ion Roșu venea pe șantier de 4-5 ori pe săptămană, iar Emil Bobu, secretar al Comitetului Central, ne vizita de doua ori pe lună. Anii următori au însemnat lansarea de noi branduri (făina Grania, pastele făinoase Gata, pastele din grâu dur Flavora, brandul retail Patishop în sistem To Go, brandul de pufuleți Puufuuleț și brandul de paste făinoase K7, ultimul fiind lansat chiar la inceputul anului 2012.

– Ați călătorit mult, prin Europa, Statele Unite, China, ați văzut mult și multe, ați comparat, ați tras concluzii, v-au fost stârnite noi ambiții manageriale… Care au fost principalele beneficii ale acestor vizite de lucru ?

– Prima vizită deosebit de importantă pentru mine a fost în 1979, când am participat la Congresul Mondial de Morărit și Panificație, de la Los Angeles. Lucrările Congresului, foarte intersante, foarte instructive, au ținut numai trei zile, dar am mai stat în Statele Unite incă 27 de zile, aș putea spune 27 de zile lucrătoare, pentru că am vizitat ferme, complexe alimentare, fabrici, laboratoare, in statele Kansas, Dakota, Omaha, Washington, Florida, California … Am vizitat atunci și celebrul complex General Mollss și am descoperit, cu plăcuta surprindere, că nu suntem mai slabi ca ei. Dar recunosc că m-am întors de acolo cu foarte multe idei. Am susținut și o conferință de două ore, în fața studenților din Kansas, au fost deosebit de interesante întrebările, schimbul de idei. Am ințeles atunci, printre altele, cât de benefică ar fi pentru noi, românii, pregătirea tehnicienilor și inginerilor în Vest, dar, după cum știți, pe atunci nu era posibil acest lucru. Am învățat multe și din celelalte vizite de lucru, indeosebi în Italia (am făcut un parteneriat cu Italia chiar înainte de 1989), Elveția, Germania, Franța și China. M-am ambiționat și mai mult, mi-am propus să ajungem la nivelul lor, să fim primii la noi în țară. Am vrut întotdeauana să fim în frunte !

– Si ați și fost. Ați luat numeroase premii naționale și internaționale …

– Da, am luat de 10 ori Ordinul Muncii, clasa I, și l-am fi luat de mai multe ori, dar Poliana Cristescu, soția lui Nicu Ceausescu, ne-a suflat titlul, ca să i-l dea lui taicăsu, la Teleorman, deși el era pe locul III și noi pe locul I, detașat. I-a dat lui titlul și noi am fost trecuți pe locul II. Dar am fost de 15 ori pe primul loc, dupa Revoluție. In schimb, mai importante pentru noi au fost premiile internaționale, dintre care aș aminti locul I la Trofeul Calității de la Madrid, in 1997, locul II la Trofeul Calității in S.U.A. (unde nu m-am putut duce și președintele Bill Clinton, care a înmânat premiile, a întrebat unde este Pambac Romania) și locul III la Concursul Internațional Calitatea Pâinii, în Danemarca, cu pâine fabricată acolo, pe loc, de toate echipele participante.

– Ce echipe v-au fost alături în toti acești ani ?

– Am avut norocul să am în jurul meu multi colaboratori de valoare, foarte responsabili, foarte ambițioși, foarte bine pregătiți profesional. Mi-i amintesc cu plăcere pe iginerii ,,de la începuturi’’, Constantin Sebe, Zoe Popescu, Ioana Ion, Lucica Damian, Stefan Mihai, apoi, pe cei veniți la noi, chiar în prima perioadă de avânt, Vasile Diaconu, Stela Grigore, Dan Chiriac, Iuliana Curăvalea, Maria Cojocaru, Dumitru Pîslariu …

– Ați trimis numeroși specialiști tineri să se formezez în Vest, unul din vechile dumneavoastră visuri …

– Păi toată echipa de conducere din ultimii mei ani în fruntea Pambac a fost instruită în străinatate, în frunte cu cel care a și preluat funcția de președinte-director general, tânărul dr.ing. Alin Mădălin Giurea, un manager de elită. Am investit mult în tineri, în pregătirea lor profesională la cei mai înalți parametri și aceasta este una dintre cele mai mari satisfactii ale mele, ca manager. Vreau să precizez, însă, că am reușit să perfecționez în străinătate numeroși maiștri, chiar în perioada comunistă. Pe unii dintre ei îi formasem chiar noi, la școala noastră de maiștri, și i-am trimis apoi să lucreze la construirea unor obiective, așa cum au fost maistrul Mihai Ariton, care a montat fabrici de pâine în China, sau maistrul Constantin Urse, care a montat mori în Iran. Vreau să spun că la școala noastră de maiștri și la școala noastră profesională, din cele 13 discipline din programa eu ajunsesem să predau 8. Si se făcea carte, nu glumă, dar, mai ales, se făcea o practică solidă.

– Dacă ar fi să sintetizați realizările intervalului 1995-2005, când ați avut un nou vârf de investiții, care considerați că au fost realizările cele mai importante din acea perioadă?

– In 1995 s-a produs privatizarea, prin metoda MEBO, a Intreprinderii de Morărit și Panificație Bacău, care a devenit S.C. Pambac S.A. Doi ani mai târziu, în1997, a fost pusă în funcțiune linia de paste făinoase lungi, marca Pavan Italia – prima linie de paste din România, complet automatizată, și a început fabricația de paste făinoase scurte pe o linie tehnologică nouă – marca BUHLER, Elvetia, având la bază un proces tehnologic turbotermatic cu temperaturi foarte înalte, condus computerizat – unic în acel moment în România. Ca urmare, Pambac își adjudeca, până la sfârșitul anului 1997, poziția de lider și peste 54% din piața românească de paste fainoase. In1999 a început producția industrială de amelioratori complecși de fabricație, realizați pe baza brevetelor de invenție proprii. In 2001 am produs primele franzele Pambac, pe o linie nouă de fabricație, import Italia – linie tehnologică computerizată, cu o capacitate de 30 t/zi, o noutate absolută pe piața românească de panificație a acelui moment. In 2003 a fost modernizată întreaga rețea de magazine Pambac (25 de locații în municipiul Bacău), printr-o dotare și un concept de design modern și unitar. In 2004 am modernizat și moara de porumb cu degerminare Pambac, prin retehnologizarea cu utilaje BUHLER. Am încheiat astfel lucrările la cel mai modern centru de morărit din România pe platforma Pambac Bacău, având în componență: moara de grâu Pambac, marca BUHLER – Germania, dotată cu tehnologie de ultimă generatie la nivel mondial și cu o capacitate de 800 t/zi; silozul de tratament și amestec făinuri, integral computerizat – marca BUHLER, Germania, cu o capacitate de circa 2500 t; laboratorul de cercetare și testare de înaltă performanță; liniile de ambalare complet automatizate și depozitul de produse finite, cu o capacitate de depozitare de circa 1500 t. In fine, în 2005, am lansat brandul de făină GRANIA, produs de Pambac în noul centru de morărit și am pregătit, pentru 2006, lansarea noului brand de paste, GATA…

– Iar acum, Pambac Bacău a intrat intr-o nouă etapă …
– Da, după cum ați aflat, la începutul lunii ianuarie 2013, Societatea Pambac s-a privatizat, fiind preluată de doi mari investitori băcăuani. Au fost și contracandidați foarte seriosi de peste hotare, dar e bine că Pambacul a rămas al băcăuanilor, ,, în familie’’. Avem o înțelegere cu noii investitori și nu vă pot oferi acum mai multe detalii, dar sunt convins că Pambacul va rămâne fruntea.

N. RED. : Pachetul majoritar de acțiuni ale societății Pambac Bacău, companie aflată în topul producătorilor naționali din domeniul morărit, paste și panificație din România, a fost vândut, iar noii acționari majoritari sunt doi investitori locali, societățile Comfert și Popasul Trebeș Bacău. Noua echipă de conducere a companiei Pambac îi are în frunte pe Alin Mădălin Giurea, în funcția de președinte al Consiliului de Administrație, și, în funcția de director general, pe Cătălin Grigoriu, administratorul firmei Comfert. Traderii agricoli Comfert și Popasul Trebeș au afaceri cumu¬late de 150 de milioane de euro, comparativ cu Pambac, societate cu un business de 43 de milioane de euro.

Ediție realizată de Stefan OLTEANU

Alte articole