Ce nu face o femeie ambițioasă, voluntară, ca să câștige un bărbat și prin el, o poziție socială? Desigur, nimic nu-i stă în cale, din moment ce se spune că o astfel de femeie ar fi în stare să meargă până și-n iad, numai să fie învingătoare, să-i iasă calculele. Genul acesta comun de prădătoare, în fond, pare lipsit de personalitate, pliindu-se, cu viclenie, pe aceea a bărbatului râvnit. Ceea ce, pe un el vanitos îl flatează cu asupra de măsură. Mai ales când femeia, supusă, îl urmează peste tot, ca o umbră, suportându-i apucăturile cu stoicism, din dorința de căpătuire, de ajungere în „protipendadă”, deși nu mai avem așa ceva, ăsta e un cuvânt exotic acum, fără nicio acoperire în realitate. Care pestriță și vulgară, infestată de impostură. Dar, după cum ziceam, astea-s cazuri banale de practicante ale „alpinismului social”, profitând de firea slabă a unor bărbați. Pentru că, bărbații cu adevărat puternici, fără nu știu ce complexe, sunt atrași tot de femei puternice, plăcându-le confruntarea.
De fapt, e ceva absolut hazardat să încerci vreo clasificare a relațiilor dintre femei și bărbați, diversitatea lor fiind descumpănitoare, așa că renunț și trec la ce-mi place mie. Situații originale, care-mi aprind imaginația, având ceva anume, un pigment artistic, boem, un halo poetic. Îmi vine în gând un film, în care personajul principal este o regizoare aflată la Paris, în plină perioadă de documentare pentru un viitor film, care-i cam scapă printre degete și ea intră în criză de creație. Acolo vede reprezentația unui cunoscut dansator de tango și este fascinată, și de dans și de bărbat. Îi propune să joace în filmul ei, și încep o relație de iubire. Dar tipul este argentinian, pasional, și intră greu într-un joc în care ea conduce, pentru că e regizoare, așa că relațiile dintre ei devin complicate. Nepăsându-i de manierele elegante, îi spune franc doamnei regizoare, care încercase să se familiarizeze cu pașii tangoului, că nu are niciun fel de aptitudini pentru asta. Ofuscată la culme, englezoaica, deloc rece, dimpotrivă, temperamentală și tenace, dă fuga tocmai în Argentina, ca să învețe tangoul la el acasă. Având o motivație strong, londoneza ia lecții cu mare conștiinciozitate și ajunge să stăpânească tehnica dansului. Se întoarce la Paris și-l cucerește pe focosul argentinian, dansând cu el tango. Așadar, happy end! O poveste reală, autobiografică, transpusă de Sally Potter în filmul ei „Lecția de tango”. În care muzica este minunată, și anume Astor Piazzolla cu „Libertango” și Carlos Gardel cu „Mi Buenos Aires querido”.
Tangoul a apărut în primul deceniu al zbuciumatului secol 20, scandalizându-i pe puritani. Cu umorul său caustic, Bernard Shaw a făcut o celebră remarcă. „Mă mir că nu se dansează culcat!”. Iar Martinez Estrada, autorul unei cărți de excepție, „Radiografia pampei”, afirmă că tangoul seamănă cu o „căsnicie”, prin „integrarea în cotidian, sociabilitate și absența emoțiilor”. Îi recunoaște totuși un anumit farmec care vine din muzica lui „ce pătrunde adânc în suflet și pune stăpânire pe ființă ca un narcotic, ducând la abolirea voinței”. Interesantă, foarte sugestivă descriere.
Oricum, e mult mai tentant să dansezi senzualul tango (și eventual să te îndrăgostești, măcar pentru o vară) decât să te chinui încercând să ții ritmul repetatelor „țopăieli fiscal- bugetare” de la noi din bătătură.
