Giovanni Papini (1881 – 1956), celebrul jurnalist, eseist, critic literar, poet şi romancier italian, a fost în vizită la Lenin, într-o zi de iulie, aproape de sfârşitul acestuia. A vrut să-l vadă pe monstru în carne şi oase.

A cheltuit 20 000 de euro pentru a ajunge la el: cadouri pentru nevestele comisarilor, bacşişuri pentru soldaţii roşii, daruri pentru orfelinate. Răsfoind GOG, memorii de Giovanni Papini (traducere de Ileana Zara, 1990, Bucureşti), lucrare din care vom cita, aflăm amănunte cutremurătoare…

Prima impresie: „Găsii pe Lenin pe un mic balcon, şezând la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen. Îmi făcu impresia unui condamnat, căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri”.

Portret: „Capul său foarte cunoscut, de tip mongol, părea tăiat din brânză veche şi uscată: ţeapăn şi totuşi molatic. între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de pasăre de pradă stau pitulaţi îndărătul pleoapelor însângerate”.

Papini a îngânat, de complezenţă, o laudă despre marea operă pe care o săvârşise în Rusia. Răspunsul l-a siderat… Opera: „Dar totul era făcut, exclama Lenin, cu o însufleţire neaşteptată şi aproape crudă, totul era făcut înainte de a veni noi! Străinii şi imbecilii presupun că s-a creat ceva nou. Eroare de burghezi orbi. Bolşevicii n-au făcut altceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus”.

Arta guvernării leniniste: „Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem. Unde erau şaizeci de mii de nobili şi patruzeci de mii de mari funcţionari, în total o sută de mii de indivizi ; azi sunt aproape două milioane de proletari şi comunişti”.

Marx? „…nu era decât un burghez evreu, călare pe statisticile englezeşti şi admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi de hegelianism, în care amicul Engels injecta câteodată unele idei geniale. Revoluţia rusească e o dezminţire completă a profeţiilor lui Marx”.

Oamenii? „Oamenii, domnule Gog, sunt nişte sălbatici fricoşi, care trebuiesc stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie, literatură, filosofie şi altă muzică, pentru folosul nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în aşa fel, ca ţara să semene cu o ocnă.”

Visul lui Lenin: „Visul meu este de a transforma Rusia într-o imensă închisoare: şi să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci într-un astfel de sistem cei mai sclavi şi cei mai sacrificaţi sunt tocmai paznicii şi ajutoarele lor!”

Tăranii, oamenii pe care-i adula în public? „Urăsc ţăranii, răspunse Vladimir Ilici, cu o strâmbătură de dezgust. Urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev şi de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile şi maniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez şi îi cultiv, dar îi urăsc. Aş vrea să-i văd dispărând pe toţi, până la cel din urmă”.

Libertatea? „Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură”.

Ocna: „Vechea «catorga» (ocnă – n.n.) ţaristă e ultimul cuvânt al înţelepciunii politice. Dacă te gândeşti bine, vei vedea că viaţa de închisoare e cea mai potrivită celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, în sfârşit, feriţi de riscuri şi în situaţia de a nu putea săvârşi răul. Îndată ce un om intră la închisoare, trebuie, prin forţa lucrurilor, să ducă o viaţă de nevinovat”.

Reprimarea? „Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuţii şi spânzurători, care se fac din ordinul meu, mă plictisesc. Urăsc victimele, mai cu seamă fiindcă mă silesc să le ucid”. Un Papini descumpănit: „Mi se păru atunci că faţa descompusă şi cadaverică a lui Lenin se întindea ca să asculte o muzică înceată şi solemnă, sensibilă numai pentru el”.

Am fost de trei ori în Piaţa Roşie, după ce-am citit GOG… Am văzut mii de admiratori, stând la cozi de câţiva kilometri, ore în şir, pentru a intra în mausoleumul în care încă este încă găzduit Lenin. M-am uitat la acei admiratori şi m-am cutremurat. Cum e posibilă încă venerarea unui asemenea monstru?



PUBLICITATE