– spune Viorel Savin, scriitor, dramaturg, eseist.
– Preda zice ca, daca un taran merge la Bucuresti, tot tarani cauta… Te-am gasit…
– Observatia lui nu este geniala, e doar de bun simt: fiecare dintre noi nu poate fi validat / confirmat decât de oameni cu preocupari similare cu ale noastre, a se vedea doar mult mai adânca zicere: „Spune-mi cu cine te întâlnesti, ca sa-ti spun cine esti!” – Din fericire, în afara de trei, patru prieteni, eu ma caut mai mult pe mine… Poate si din pricina asta multi inocenti (?) îmi pun eticheta gresit.
– Cred ca esti un patimas vânator de himere. Care este ultima ta prada?…
– Crezi gresit! Dupa fapte, sunt cunoscut ca un tip tenace, hotarât si practic, si numai de alergare dupa iluzii desarte nu pot fi banuit. Însa, daca prin „himera” întrebarea întelege monstrul din mitologia greaca – cel cu cap de leu, corp de capra si coada de sarpe! – si o identifica, asa cum ar si trebui, cu simbolul monstruoasei prostii omenesti, atunci pot raspunde ca, dimpotriva: eu am fost „vânat cu patima” de multe „himere”; pornite împotriva-mi din vintrele unor razbunatori suparati ca le-am întors mult prea eficient pietrele cu care au aruncat în mine.
– Ziceai ca vrei sa organizezi un campionat mondial de ratat tinte…
– Da, fiindca ma consider un patriot; si un admirator entuziast al performantelor noastre balcanice – mai ales al celor din agora politica – si, ca individ practic ce sunt, m-am întrebat: de ce sa nu ni le impunem si pe plan mondial? În consecinta, am proiectat înfiintarea unui „Campionat Mondial de Ratat Tinte – CeMeReTe”, în urma desfasurarii caruia locurile de pe podium sa fie obligatoriu distribuite astfel: 22 de milioane de locuri I (pentru români), vreo sapte, opt locuri II (pentru bulgari) si un loc III (pentru restul lumii). Documentatia exista, populatia din România este antrenata, astept doar fonduri europene si câtiva „jmecheri de gasca”, care sa le gestioneze pur… româneste! Vorbind serios: singura cale rationala de salvare este ca românii sa boicoteze CeMeReTe-ul, în bloc!
– Ce-i de preferat: prost si fericit sau destept si nefericit? Nu ocoli raspunsul…
– Ce-i de ocolit într-o alegere? Poate alegerea însasi! Precum la celebrele noastre alegeri gene-prezi-parla! Dar aici nu este cazul. Totusi, tin sa precizez ca formularea „prost si fericit” este potential tautologica, deoarece, din lunga-mi experienta stiu ca… prostul este din nastere perfect fericit si nu va afla niciodata ca nefericirea lui este tocmai fericirea în care crede ca se scalda. (De acelasi defect sufera si sintagma „destept si nefericit”, dar cu alte conotatii!) Închei din lipsa de spatiu, amintind doar afirmatia unui personaj de-al meu, din romanul la care lucrez: „Fiecare om are dreptul lui sfânt la prostie; numai dreptul la desteptaciune se câstiga!…” O fi stiind el ce zice! Si, apoi: ce o fi însemnând sa fii fericit?
– Daca admitem ca-n orice om exista usoare urme de canibal, care sunt cele trei scalpuri pe care ai vrea sa le ai la cingatoare?
– Lista dusmanilor mei nu este extrem de lunga, însa numele înscrise acolo sunt foarte importante. Asa ca… nu raspund la aceasta întrebare fiindca nu vreau sa nemultumesc iarasi pe vreunul dintre ei, citându-l prea spre coada sau, Doamne fereste!, si mai rau: uitând sa-l amintesc! Oricum, citez un alt personaj de al meu: „…personal, pot sa fiu mândru în conditiile în care valoarea fiecarui om este egala cu suma valorilor dusmanilor sai!” Si totusi, nu obosesc sa ma mir: de ce, sfântului, s-or fi îngramadit astia sa-mi creasca valoarea, când eu nu doresc decât sa fiu lasat în pace?!…
– Nu prea te-au ocolit, ca pamântean, sefiile. Dupa Marea Judecata, peste ce-ai vrea sa fii protapit sef? Ai început sa tragi putin sforile pe relatia asta?
– Recunosc adierea „Umbrariei” ferchiene în întrebare, dar DUPA, te asigur ca nimeni nu va mai fi interesat sa fie sef. Numai daca nu se va gasi vreunul care sa instige la „monitorizarea justa a fericirii eterne, cu scopul de a evita aparitia unei eventuale monitorizari injuste” – limbaj cunoscut, nu? – fapt ce ar duce instantaneu la aparitia a miriade de sefi. Iar acolo unde exista sefi cretini si neveste geloase, dragul meu, se afla chiar Iadul! Asa ca, din punctul meu de vedere, pas!
– Inventeaza o rugaciune de cel mult trei rânduri, ca sa nu-l plictisesti pe Dumnezeu. Fa, te rog, o exceptie si nu cere parale…
– Bine, încep: „Doamne, iarta nedreapta insinuare a conlocutorului meu si-i pedepseste aspru, pentru curatarea sufletului neamului nostru, pe cei care cred ca «cinstit» – este numai cel loial gascarilor sai, ca «drept» – este doar cel care «dupa fapta fiecaruia» împarte ortacilor sai prada, ca «patriot» – este doar cel care îsi mareste mosia spre binele familiei sale, ca «om de bine» – este doar cel atent sa nu se atinga de sfori, numai pentru ca nu stie sarmanul din mâinile cui poate smulge capetele lor aurite, ca… etc., etc. Doamne! Amin!”
– Esti marea mea dezamagire. Daca ramâneai în politica, aveam o lista a înjuratilor de serviciu mai generoasa…
– Da, cu siguranta! Am fost cel care a organizat eficient Consiliul Judetean în iarna lui ’89, am gestionat vidul de putere împreuna cu cei atunci desemnati, pâna în iunie –iulie 1990, dar eu am refuzat sa cer Certificat de revolutionar si m-am retras. (Buna recolta de dusmani am mai strâns atunci…!) Cunosteam prea bine potentialul de ingratitudine al concetatenilor mei „ca sa mai si ramân în politica”. Observa, te rog: la noi înjuratura este argument, scuipatul este aparare, ridicarea poalelor, sinceritate totala, iar huiduielile sponsorizate…, justificare desavârsita! Oare cum trebuie sa se simta cel care te salveaza de la înec, iar tu îl înjuri de mama, de bunica, de copii si de toti Dumnezeii neamului lui, numai pentru ca… „nesimtitul” te-a strâns prea tare de mâna, tragându-te pe mal?!… – Prea multa ura, prea putin echilibru, absenta totala a rusinii!
– Câte vârste are sexul?
– Toate vârstele poftei lui!
– Pari om normal. Creioneaza, te rog, portretul amantei la care ai visat toata viata…
– Pai, tocmai: daca sunt om normal, cum pot sa-ti ofer un raspuns la întrebarea asta? Crezi ca risc sa-i dea careva sotiei mele „Desteptarea”?… Haida, de!
– Care-i cartea pe care-ti pare rau c-ai scris-o?
– Fiecare text de-al meu care, dupa cum spunea regretatul Mircea Ghitulescu, nu seamana unul cu altul, reprezinta / întrupeaza o nuanta a existentei mele. Sa-mi para rau ca am trait?! Nu!
– Prin anul 2300 voi reveni pe Pamânt, unde am de reglat niste conturi. Pe unde ar trebui sa caut urme viorelsavinesti, daca ma va apuca dorul de ele?
– Mi-am construit mormântul în Luncani, sub niste copaci. Când o fi timpul, ma voi duce în ei. Daca voi avea noroc, copacii îsi vor raspândi semintele peste tot, asa ca… te voi astepta într-o padure. Numai sa ma cauti.
