– Sunteţi cunoscută, în mediile culturale, academice, ca unul dintre intelectualii de marcă ai judeţului, ai ţării, însă mai puţin vizibilă în mediile de comunicare. Cariera dumneavoastră s-a manifestat pregnant în cel puţin trei domenii, învăţământ, literatură şi cultură. Aţi fost, îmi spuneaţi, asistent la Institutul Pedagogic din Bacău, la catedra de Limba română – Limba franceză, continuând apoi la Universitatea „Vasile Alecsandri”. Însă acea perioadă a fost marcată şi de destule sincope, greutăţi, fiind trecută pe „lista neagră” atunci când era vorba de promovări, accederea la titluri academice. Care a fost traseul profesional al profesorului de Limbă franceză Elena Bulai? De ce Limba franceză?
– Voi începe răspunzând la această din urmă întrebare. Am vorbit franceza de la o vârstă mică, mi-a fost profesoară o prietenă a mamei mele, franțuzoaică la origine, eșuată cumva în România anilor 1940. Apoi, am luat lecții de franceză cu profesoara Silvia Ghervescu, directoarea Liceului de fete, cum i se spunea odinioară Colegiului „Vasile Alecsandri” de astăzi, cea prin a cărei stăruință și pricepere s-a construit clădirea școlii, una dintre cele mai frumoase din oraș. La vârsta alegerilor – și aceasta a venit foarte devreme pentru mine – după ce am dat bacalaureatul, când nu împlinisem încă șaisprezece ani (am mers de șase ani la școală și am fost ultima promoție cu liceu de zece ani și prima cu bacalaureat prezidat de un universitar) -, voiam să mă fac medic.
Cum însă nu aveam origine sănătoasă, și doi ani nu am avut acces în învățământul superior, am făcut o școală de steno-dactilografie în română, franceză și germană, la București, apoi am intrat – într-o perioadă mai destinsă din punct de vedere politic – la Facultatea de limbi romanice și clasice de la Universitatea București. După absolvire, am fost profesoară de liceu, apoi, prin concurs, am devenit asistent universitar la Institutul din Bacău.
Și acest moment a fost un noroc pentru mine, ca și faptul că în 1973 m-am putut înscrie la un concurs pentru a începe doctoratul, doar cu o recomandare dată de catedră. Din nefericire, lucrurile s-au schimbat în anii următori, politica de cadre a devenit foarte restrictivă, eu nu eram membră de partid, așa că am ajuns în situația absurdă de a nu mă putea înscrie la concurs pe postul pe care funcționam și care, prin dosarul meu privind activitatea științifică, fusese transformat din asistent în lector, după cum era legea. Situația aceasta nu s-a mai schimbat și doar după 1990, când s-a reînființat Facultatea de limbi străine la Universitatea din Bacău, desființată în 1986, am putut să-mi reiau cariera universitară pe post de lector și să-mi susțin doctoratul la Universitatea București unde am și funcționat doi ani, ca lector universitar asociat.
„Am fost fericită că am putut să-mi fac profesiunea”
– Proveniţi dintr-o familie de intelectuali, tatăl a fost deţinut politic, v-aţi căsătorit cu un fost deţinut politic, Alexandru Bulai. Aţi suportat, de-a lungul anilor, toate şicanele, mizeriile, fostului regim, cu demnitate şi credinţa că adevărul, probitatea profesională, competenţa vor fi învingătoare. Ce au însemnat toate acestea pentru un tânăr intelectual?
– Din ce am relatat se poate constata că nu a fost ușor, au fost vremuri grele, acum mi se par și ciudate, ca un experiment monstruos pe oameni. În întrebarea dumneavoastră folosiți cuvinte frumoase – adevăr, competență… – dacă nu venea schimbarea din 1989, nu puteau fi ”învingătoare” și nici astăzi, după aproape treizeci de ani, nu sunt sigură că au prioritate, uitându-mă la cele ce se petrec.
Copil fiind, am trăit mereu cu spaima că voi fi dată afară din școală. Nu este lucru neglijabil, te marchează pe viață. Se făceau inspecții și din când în când, copiii de preoți sau ai deținuților politici erau dați afară. Noi eram trei copii, rămași cu mama în timpul detenției tatălui meu. Am stat și luni de zile fiecare cu bocceluța făcută – atât aveam voie să luăm din casa noastră – pregătiți de evacuare. Am scăpat printr-o adevărată minune și au fost persoane care ne-au ferit de eliminarea din școală. Două directoare ale liceului în care învățam eu și sora mea mai mică, una profesoară de geografie – Mărioara Moțoc – cealaltă profesoară de istorie – Maria Popovici – au fost mâna providenței și le evoc mereu cu recunoștință. Când veneau zilele cu anumite inspecții, îi trimiteau mamei un bilet prin femeia de serviciu de la școală și mama știa că trebuia să ne țină acasă. Am întrebat-o o dată pe mama ce scrie în bilet. Nimic, mi-a răspuns. Și așa era, se temeau și de femeia de serviciu. Dar acestor două persoane dragi, le datorez studiile mele liceale la cursuri normale, de zi. Mai târziu, când am reușit să intru într-o facultate, am trăit cu aceeași spaimă, mereu. Fratele meu mai mare fusese dat afară din facultatea de aeronautică, la mijlocul anului I. A făcut o depresie, nu a vorbit câteva luni, și-a făcut totuși studiile universitare la seral, dar nu ceea ce-l pasiona. Sora mea mai mică a fost singura elevă din clasă care nu a fost primită în Uniunea Tineretului Muncitor.
Erau perioade diferite, cu fluctuații în politicile de cadre. Așa că, ceea ce mi s-a întâmplat mie, mai târziu, universitar fiind, marginalizarea absurdă, nu se putea compara cu suferințele lor, fără să mai vorbesc despre tatăl și, ulterior, soțul meu, care au trecut prin infernul închisorilor pentru delicte de opinie politică. Fac o paranteză. Tatăl meu nu ne-a vorbit niciodată despre anii aceia de chin. Nu am îndrăznit decât o dată să-l întreb ce trebuie să scriu în fișa pe care o completam la înscrierea pentru admitere la facultate. Și mi-a spus. Eram studentă în anul II, dar tot stăteam cu frica să nu vină iar o verificare și să fiu scoasă, ca și fratele meu, din facultate.
De aceea, doar citeam foarte mult, aveam grijă să nu-mi pierd bursa, ferindu-mă să intru cu adevărat în pielea de student, cu teama de a nu-mi pierde sănătatea mintală, la o eventuală eliminare. Și, pe la sfârșitul semetrului I, sunt chemată la prodecan, cel ce se ocupa de problemele sociale. M-am prezentat, pierită cu totul. Prodecan era un latinist foarte respectat și iubit de studenți, profesorul Cicerone Poghirc. D-ra, mi-a zis el, când ai intrat în facultate, ai completat o fișă referitoare la situația socială a părinților. (Asta e! mi-am zis eu).
Uite stiloul acesta, te rog să corectezi ce-ai scris, trebuie să fie aceeași mână: este ”omisiune de denunț”, nu cum ai scris ”o misiune de denunț”. Nu cunoșteam sintagma aceea. Și, a continuat profesorul Poghirc, apucă-te și învață, o elevă cu nota maximă în toți anii de școală, nu are voie să ia note de șapte în facultate. N-am putut să-i răspund nimic, doar am plâns. Și am terminat facultatea. În ciuda adversităților de tot felul, am fost fericită că am putut să-mi fac profesiunea, am participat, alături de colegii mei, la pregătirea a patruzeci de serii de elevi și studenți, mi-au fost foarte dragi, le-am oferit cu grijă și bucurie tot ce știam eu.
Mi-au adus multă mulțumire prin reușita lor în cariera ulterioară. În prima mea grupă de îndrumare, ca asistent, am avut paisprezece studenți, absolvenți de Institut de trei ani. Toți și-au completat la Universitatea București studiile până la cinci ani, toți. Din primele serii de elevi, unii au ajuns profesori de limba franceză, chiar universitari, alții inspectori în învățământ, ce poate fi mai frumos? Mi-i amintesc cu mare plăcere și, chiar dacă mai greșesc și nu-i mai recunosc – s-au schimbat și ei și eu – îi păstrez pe toți în inimă.
„În învățământ s-a făcut doar o cosmetizare, s-au luat măsuri pripite”
– Sunteţi la vârsta la care experienţa de viaţă şi profesională vă dă dreptul să emiteţi judecăţi de valoare, concluzii care ar putea fi inventariate şi analizate de cei aflaţi acum „la butoane”. În cei aproape 30 de ani care au trecut de la „marea schimbare” din 1989, învăţământul şi cultura, domenii care vă sunt mai aproape, nu şi-au găsit o abordare politică clară, coerentă, eficientă. O demonstrează, fără echivoc, situaţia dezastruosă constatată, statistic şi practic, înfiorătoare ca rezultat, privind nivelul de pregătire al populaţiei şcolare, începând cu învăţământul primar, gimnazial, liceal şi universitar, pe anumite segmente. Suntem într-o perpetuă şi păguboasă reformă. Avem acum, în România, un analfabetism funcţional îngrijorător, situându-ne pe primele locuri în Europa. Ce s-a întâmplat şi care sunt, în opinia dumneavoastră, câteva direcţii pentru ca învăţământul să devină, cu adevărat, sursă de inteligenţă şi profit?
– Ați evidențiat multe situații îngrijorătoare din prezent, mai mult decât îngrijorătoare. Eu cred că la noi, ”marea schimbare” a fost ca destinderea unui arc apăsat până la refuz: a aruncat totul în aer. În situația confuză ce a urmat, care s-a prelungit ani de zile, nu s-a putut restabili o ierarhizare a valorilor după un criteriu real de pregătire, de competență. Așa că reforma a fost de suprafață. În momentul ”schimbării”, s-a constatat decalajul enorm în care ne aflam, dar învățământul și sănătatea au rămas tot domenii ”neproductive”, cărora, la împărțirea bugetului le revine locul din urmă. Nu mai vorbesc despre cultură, domeniu ce uneori este uitat cu totul. Investiția în familie, în educație, în școală, este una sigură și de lungă durată – cam patruzeci de ani, poate mai mult, cât ține perioada activă a omului. Asistența medicală, domeniul sănătații, merge mână în mână cu domeniul educației și învățământului în asigurarea unui bun și durabil rezultat pentru această investiție. Să ne amintim de cartea scrisă de Toffler cu câteva decenii în urmă, „Șocul viitorului”.
Găsim acolo exemplul Japoniei, ajunsă cenușă după al doilea război mondial. Au ales calea educației, învățământului, sănătații, în care au investit enorm – o fac și astăzi – și-au trimis tinerii în școli superioare din Europa și SUA până la deschiderea propriilor instituții, aceștia s-au întors acasă (așa cum făceau și tinerii români din secolul al XIX-lea), au aplicat tot ce au învățat și în zece-cincisprezece ani, Japonia a renăscut, a devenit o altă națiune. La noi, observ că nici acum nu s-a schimbat păguboasa mentalitate privind domeniile de formare ale omului, se vorbește ca despre cine știe ce eroism când se mai acordă un procent din buget învățământului și sănătații. Și trebuia să se înceapă în paralel cu educația copiilor și cea a adulților, mai ales pentru că eram după două generații crescute, cum se spunea ”cu cheia la gât”, părinții fiind foarte ocupați.
În 1990, când am putut ieși din țară, am văzut cum se face acest lucru în Europa. La noi, decenii întregi, reflecția, gândirea au fost confiscate, modelul era un șablon după care se decupa o viață. De aici, cred, s-a ivit sloganul ”noi muncim, noi nu gândim”, terifiant în adevărul său. De unde să avem conștiință civică? De unde să avem discernământ în alegere și deci alegători adevărați ? Pe acest fond s-a făcut și în învățământ o cosmetizare, cum se spune acum, s-au luat măsuri pripite, s-a stricat uneori și ceea ce era bun. Dau un exemplu. Împărțirea anului școlar în semestre mi se pare excesivă, ceea ce era în vigoare la noi ținea de norme psiho-pedagogice legate de vârsta școlarului, de puterea lui de concentrare și durata acesteia, de nevoia obligatorie a unei pauze în formă de vacanță, de alte criterii științifice, bine gândite.
Ce s-a câștigat? Semestrele sunt lungi, întrerupte mereu fie de sărbători apărute mai recent, fie de săptămâni cu ”altfel” de activități, păstrându-se în mod firesc vacanțele tradiționale de Crăciun și de Paști. Practic, procesul de învățare își pierde din coerență și eficiență și pentru profesori și pentru elevi. Nici vacanțele nu mai sunt vacanțe, se dau multe teme de făcut în acest răstimp, așa încât mintea elevului nu se odihnește, și nici a părinților! Există sistemul fără examen de admitere la facultate, dar cu o selecție ulterioară prin examene foarte severe ce fac ca, de pildă, din cincizeci de studenți înscriși în anul I să treacă în anul II doar zece și se continuă tot așa.
Este posibilă o astfel de măsură la noi, câtă vreme funcționează principiul piramidei universitare: la atâția studenți, un număr fix de asistenți și, în ordine descrescătoare, de lectori, de conferențiari, de profesori? În SUA, la cursul unicului Mircea Eliade se înscriau uneori puțin peste zece studenți. Nu i-au eliminat din programă cursul din acest motiv. Dar, la noi, cu bugetul acordat învățământului, ne-am putea permite așa ceva? Discuția este lungă și nu încape în aceste pagini.
„Orice meserie cere onestitate şi dăruire”
Alegerea unei meserii, a unei profesii, se face în funcție de aptitudini, nu de ambiții doar, și toate cer dăruire. Familia și școala trebuie să ajute în această alegere. Orice meserie cere onestitate și dăruire. Dar cele în care se lucrează cu ființa umană, cea de învățător, de profesor, de medic, cer cu precădere vocație. Să ne gândim bine la acest lucru, să-i ajutăm pe tineri să aleagă bine. Ce-i de făcut? Să ne vină ”mintea de pe urmă”, să promovăm valoarea, să reînființăm școli pentru învățarea unei meserii, să alcătuim programe echilibrate. Mulți părinți nu găsesc un răgaz zilnic de o oră-două, în care să stea de vorbă cu copilul lor, să-l descopere în aptitudinile lui reale, îi pune tableta în mână și este bucuros că a scăpat de grijă. Este un alt sistem, similar cu cel de odinioară ”cu cheia la gât”, dovedit chiar mai primejdios. Și trebuie refăcută relația părinte-profesor spre profitul copilului, în respect reciproc. Eu am totuși speranța, justificată și prin unele reveniri și corectări făcute în ultimul timp, că ne vom decide pentru niște soluții mai potrivite și benefice. Dar acestea vor veni doar atunci când cei ce decid vor fi competențe în materie, cu experiență și indiscutabilă autoritate profesională.
– Mii de cadre didactice au luat drumul Europei, Americii sau Asiei, foarte mulţi absolvenţi de liceu şi facultăţi îşi caută rostul în alte ţări. Mii de tineri, cu studii incomplete, cutreieră Europa în căutarea unui loc de muncă. Suntem pe locul II în lume la numărul de emigranţi, pe timp de pace, după Siria. Statul asistă pasiv şi neputincios la agravarea acestui fenomen. O parte reuşesc (Nota bene), majoritatea clachează, fac compromisuri şi nu iau în calcul faptul că, peste ani, nu vor mai avea unde se întoarce. Patriotismul, dragostea de ţară au devenit concepte desuete. Studiile arată, că în acest ritm, în 200 de ani, România este în pericol să dispară ca stat. Revin la acceaşi întrebare: Ce-i de făcut?
– Alte întrebări dureroase… Mi-au amintit de ultima mea discuție cu regretatul istoric Neagu Djuvara, din toamna anului trecut, când l-am vizitat la dumnealui acasă. Am vorbit despre multe și la un moment dat, l-am întrebat și eu ce crede despre acest exod al tinerilor. S-a întristat. ”Am supărat pe mulți cu spusele mele. Eu nu sunt un profet și nici n-aș vrea să dau verdicte. Dar știți, au fost în istoria lumii etnii care s-au destrămat”. Și i s-au aburit ochii. M-a speriat sensul transparent al răspunsului. Da, este o mare problemă această plecare a tinerilor din țară. Acum văd că unii pleacă chiar foarte devreme, după terminarea liceului. Eu nu aș putea să-i opresc sau să-i condamn. Cât vor trebui să mai aștepte până ce sistemul nostru de organizare socială îi va lua în seamă, va rezolva în mod serios și prin legi problema viitorului lor? Doar că le-aș sugera să-și pună și ei întrebarea, privind înapoi când se hotărăsc să plece, ce ar simți dacă nu ar mai avea unde să se întoarcă? Și să caute soluții, să se implice. Timpul vieții, timpul ce ni s-a dat, cum o spune atât de inspirat scriitoarea Annie Bentoiu în cartea de memorii cu acest titlu – scrisă sine ira et studio, o recomand celor ce vor să afle ”cum a fost” – este scurt, trece repede, merită să fie trăit cum se cuvine, prin străduința tuturor.
Observ însă că sunt și unii care se întorc în țară după un număr de ani, cu banii necesari să-și facă o casă, să-și înceapă o afacere, să-și deschidă un cabinet medical, să-și întemeieze o familie. Ei îmi dau speranța că procesul este, măcar în parte, reversibil, și că poate fi întărit prin schimbări de fond în țară. In acest fel ne-am putea sărbători Centenarul! Și mijloacele media au un rol în acest sens. Le revine să aducă pe ecrane, în pagini, aceste experiențe încurajatoare.
Se vorbește mult despre patriotism, mai ales în acest an. Să-ți vorbești corect limba maternă este o mărturie de dragoste de neam și de țară, spune undeva Andrei Pleșu. În familie și în școală se învață limba în care te naști, o îmbogățești și o perfecționezi prin lectură. Lăsând deoparte experimentele, modelele, mizerabilismul și alte insanități care trec, ”pietrele rămân” – cărți bune, adevărate monumente ale frumoasei noastre limbi, scrise de oameni talentați, scriitori, istorici, critici, savanți, publiciști, ne stau la dispoziție. Felul în care ne exprimăm trădează în ce măsură frecventăm acest tezaur, nivelul cizelării noastre intelectuale, nivelul exigenței față de noi înșine. Rămâi fără… cuvinte la auzul scuzei, livrată nonșalant celor ce se revoltau în fața greșelilor elementare de exprimare ale unui sus-pus: nu-i profesor de limba română. Da, într-adevăr, era doar…ministru! Putem alege mai bine, există specialiști, să nu mai admitem impostura.
„Eu nu am vrut niciodată să lucrez în cultură”
– Doamna Bulai, concomitent cu activitatea didactică, predarea limbii franceze, în specializări diferite – semantică, stilistică literară, traductologie, la nivel universitar – printr-o fericită întâmplare, la începutul anilor 90, aţi fost numită director al Centrului de Cultură „Rosetti-Tescanu – George Enescu” de la Tescani. În mai multe interviuri şi luări de poziţie, aţi făcut dese şi pertinente referiri la istoria plină de farmec, cu atmosfera din acei ani, a acestui conac, a familiei Rosetti. Pentru cititorii noştri, vă rog să intrăm puţin în intimitatea acestui loc şi a celebrei familii. Aici venea des George Enescu, căsătorit, după cum se ştie, cu Maria Rosetti – prințesă Cantacuzino din prima ei căsătorie (Maruca), care a lăsat o frumoasă carte de memorii. Aici, Enescu a finalizat celebra operă Oedip. Ce aţi găsit la Tescani? Ce aţi lăsat, după 15 ani de administrare a acestui loc, devenit unul dintre cele mai vizitate centre culturale, care au marcat viaţa culturală a Bacăului, şi nu numai?
– În conacul de la Tescani am venit prima oară în 1975, invitați fiind de profesorul Alexandru Popovici, pe atunci muzeograf, detașat să supravegheze refacerea locului și pregătirea Așezământului de Cultură ce avea să se înființeze oficial mai târziu. În 1976 și în 1977, am fost detașată de Universitate, în timpul vacanței de vară, câte două săptămâni la Tescani, să particip la pregătirea materialelor pentru amenajarea Casei memoriale, să traduc din franceză și italiană acte din arhiva familiei ce fuseseră găsite în conac. Eram un colectiv de lucru format din specialiști în limbi străine, în franceză, engleză, spaniolă, germană, prezidat de Alexandru Popovici, profesor de istorie. Deabia se terminase igienizarea clădirii, se refăcuseră instalațiile de apă, de încălzire, de electricitate, dar încăperile erau goale, nu erau încă echipate. Dar era fascinant. Conacul era de un alb strălucitor și pe dinafară și pe dinăuntru, încăperile înalte, spațioase, în care lumina pătrundea prin ferestre largi, peronul cu acele coloane susținând frontonul, totul mi-a făcut impresia de templu, de măreție continuată prin arborii înalți de treizeci de metri, de parcul întins pe hectare, cu esențe diferite, unele exotice, cu ulmul de lângă Merărie, monument ca o bijuterie din lemn și piatră, vechi de peste trei secole, cu aleile maiestuoase de plopi care te conduceau spre pădure. Era un loc minunat și misterios, în care domina tăcerea, liniștea, și-mi dădea un sentiment de libertate prin spațiile acelea imense. Acolo și atunci am aflat istoria acestei vechi familii și m-am legat definitiv de soarta conacului, abia intrat în circuitul culturii. Am venit apoi câteva zile, în fiecare an, vara și iarna, așa cum puteam, primiți cu renumita ospitalitate a directorului Așezământului.
Casa memorială s-a deschis oficial în 1980. Când, în 1990, mi s-a propus postul de director la Tescani – cred că cei care au făcut-o știau cât iubeam acest loc – am primit cu gândul să aduc Așezământul cât mai aproape de menirea pe care i-o dăduse generoasa donatoare, să nu se distrugă ce se făcuse până atunci și să completez prin programe culturale noi prezențele de la Tescani. Eu nu am vrut niciodată să lucrez în cultură, să-mi schimb profesia, am vrut doar să particip la împlinirea menirii acestui loc minunat în care am cunoscut oameni mari, artiști, scriitori, pictori, muzicieni, am legat prietenii, am găsit refugiu și consolare în liniștea pe care o oferea și în măreția naturii înconjurătoare. Mi-am continuat și munca la catedră, așa cum am spus deja.
„Tot ce a avut şi are mai valoros cultura română a trecut pe la Tescani”
În cei cincisprezece ani (fără două luni) în care am fost director al Centrului de Cultură, am continuat în primul rând, și nu a fost ușor în primii ani, să organizez cele două prezențe culturale prestigioase moștenite: Tabăra de artă plastică, inițiată de maestrul Ilie Boca, și Festivalul ”Enescu – Orfeu Moldav”, inițiat de maestrul Ovidiu Bălan, ambele cu deschidere internațională, după 1990. La acestea am adăugat alte proiecte care ne-au adus participanți din țară și din străinătate. Am să citez doar câteva dintre ele: cursuri de master pe instrumente și canto, la care și-au dat concursul mari maeștri români și străini, Cornel Faur pentru violoncel, maestru stabilit în Israel, Georgeta Stoleriu, profesor universitar de canto la Academia de Muzică din București, Ioana Ungureanu, profesor de canto la Academia ”Santa Cecilia” de la Roma, celebra pianistă Lory Wallfisch de la Academia de Muzică ”Yehudi Menuhin” și președintă a Societății ”George Enescu” de la New York, maestrul Sherban Lupu, violonist, cercetător, șeful partidei de vioară și profesor emerit al Academiei de Muzică din Illinois.
Cu ei și prin ei în calitate de membri în jurii naționale și internaționale, am avut cursanți de pe cinci continente. În parteneriat cu Institutul Noua Europă din București, am găzduit timp de cinci ani cursuri de vară, de două săptămâni, post-universitare, cu grupe de 25 de cursanți, cu participarea lui Andrei Pleșu, Horia Patapievici, arh. Andrei Scrima, Sorin Vieru, specialiști veniți din străinătate. În parteneriat cu Fundația Națională ”George Călinescu” din Onești, am colaborat timp de zece ani, la desfășurarea ”Zilelor culturii călinesciene”. În programul numit ”Permanențe”, am avut invitați să lucreze la Tescani pe compozitorul Pascal Bentoiu și soția sa, scriitoarea Annie Bentoiu, pe istoricul și criticul de artă Constantin Prut, pe criticul de artă Alexandra Titu, pe muzicologul Gheorghe Firca și cercetătoarea științifică Clemansa Firca, pe maestrul Viniciu Moroianu, pe istoricul și scriitorul Neagu Djuvara, ca să citez doar câteva nume. În fiecare an, de ziua Unirii Principatelor, am avut conferințe pe această temă, ținute de personalități ale culturii noastre precum Alexandru Zub și Constantin Turliuc de la Institutul Xenopol din Iași.
Din viața muzicală a Centrului aș aminti concertele camerale din fiecare lună, concertele Corului ”Madrigal”. Am aderat la două asociații culturale, una europeană – Les Rencontres – cu membri din 28 de țări, și una internațională – RES ARTIS, reședințe pentru artiști – prin care ne-am făcut cunoscuți și am primit participanți la proiectele noastre culturale așa încât, Centrul de la Tescani a fost recensat și prezentat de către Casa Cărții de la Montpellier, aflată sub egida Academiei franceze, în seria acestor reședințe din Europa. Am avut parteneriate cu Universitatea de Stat din Bacău, cu Universitatea ”George Bacovia”, cu Muzeul Țăranului Român din București, cu Institutul Cultural Român și alte instituții de cultură din țară și din străinătate, cu participări prestigioase la programele noastre culturale.
– În 1947, Maria Rosetti-Enescu a făcut un act de donație, în care se stipula clar destinaţia acestei fabuloase moşteniri culturale, istorice. Ce prevede acest document şi cum a fost el pus în practică?
– Maria Rosetti Cantacuzino-George Enescu (căci așa era cutuma pe acea vreme și prințesa Maruca se semna cu ambele nume, cel din prima căsătorie cu un bărbat celebru și cel din a doua sa căsătorie, după moartea prințului Cantacuzino, cu nu mai puțin celebrul muzician, George Enescu) a donat conacul de la Tescani, proprietatea ei, în 1947, Statului român, reprezentat prin Ministerul Artelor, astăzi Ministerul Culturii, în scopul înființării aici a unui Înalt Așezământ Cultural. Tot atunci, în aceiași termeni și cu aceeași destinație, George Enescu donează Statului român, proprietatea sa, Vila Luminiș de lângă Sinaia. Copii ale acestor acte de donație cu toate detaliile ce sunt consemnate în ele, se găsesc prezentate în holul de onoare al conacului de la Tescani. Tot acolo am afișat arborele genealogic al familiei Rosetti, cei care au ctitorit această fabuloasă, cum bine spuneți, moștenire și donație.
Dar, proprietatea a fost devastată după 1947, biblioteca de peste 10.000 de exemplare arsă, conacul jefuit și transformat în stațiune de mașini agricole, școală în unele încăperi și, în cele din urmă, crescătorie de păsări. În 1969, la presiunea intelectualilor din țară, dar și la insistențele urmașilor care trăiau în Franța, conacul a fost inclus în circuitul culturii, conform actului de donație. Centrul cultural care a funcționat sub diferite denumiri aici, este, cred, cel mai vechi din țară, dacă ne amintim că Dumitru Rosetti-Tescanu, tatăl donatoarei, își deschisese casa artiștilor și intelectualilor pe care îi invita să-și petreacă aici vacanța, organiza serate muzicale, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Legat de aceasta, sugerez tuturor doritorilor de adevăr istoric, să citească o carte scrisă de un mare cărturar român, C.D. Zeletin, cu titlul „Principesa Elena Bibescu”. Găsim aici toate familiile aristocrației rurale din Moldova, cu proprietățile lor, cu participarea lor la actul Unirii.
„Statul român nu a respectat actul de donaţie”
– Odată cu transformarea Centrului în secţie a Muzeului „George Enescu” din Bucureşti, parcă ni s-a rupt ceva din inima şi sufletul nostru. După câte ştiu, în 2007, aţi renunţat la funcţie, însă Tescaniul v-a rămas în suflet.
– Da, s-a făcut o nouă organizare administrativă, Centrul și-a pierdut personalitatea juridică, a fost pus în subordinea altei instituții, ceea ce nu este în acord cu actul de donație, în opinia mea. Nu am renunțat la funcție, postul de director a fost desființat, așa că m-am pensionat, deși aveam un contract pe trei ani, semnat cu ministerul, de care aparțineam și care, prin noua organizare, a fost întrerupt la jumătate. Mai important este că aveam și o finanțare pentru reabilitarea conacului, aprobată prin minister de Banca Europeană de Investiții, sumă care s-a pierdut. Schimbarea a fost contestată și de Maria Ioana Cantacuzino (Oana Orlea, pe numele de scriitoare), nepoată și moștenitoarea legală a familiei Enescu, dar nu a auzit-o nimeni. Eu am judecat lucrurile prin prisma avantajelor sau dezavantajelor pentru Centrul de la Tescani și, firește, legalitatea modificărilor. Prin actul de donație, Centrul trebuie să se afle sub egida ministerului, ceea ce s-a și făcut din 1990.
Eu am legat mereu activitățile Centrului de instituțiile de cultură din Bacău și faptul că ne aflam în subordinea directă a ministerului nu a împiedecat acest lucru. Nu trebuie să uităm că Tescaniul se află în județul Bacău, nu ni-l ia nimeni, autoritățile băcăuane și oamenii de cultură din Bacău au avut un mare merit în refacerea locului și punerea în aplicare a donației. Important este că programele culturale au fost continuate, funcționează, s-au îmbogățit cu alte proiecte noi, Tescaniul trăiește, e adevărat cu o oarecare surdină, dar acest sentiment poate fi foarte subiectiv.
Traduc cărţi care îmi plac şi sunt în acord cu gândirea mea
– Pe lângă volumele de autor, semnate pe când eraţi la catedră, sunteţi o extraordinară traducătore, nu numai a Memoriilor Marucăi, ci şi a altor volume semnate de scriitori francezi. Traducerile dumneavoastră au fost şi sunt apreciate de critica de specialitate: ”Mi-a fost întotdeauna teamă de o posibilă publicare cenzurată, într-un fel sau altul, de o traducere greoaie, lipsită de farmec. Temere astăzi spulberată. Traducătoarea a reușit ceea ce puțini traducători reușesc: a intrat în fibra secretă a scriiturii autoarei. Citind versiuea românească, am avut momente în care am uitat că Maruca a scris în franțuzește, și asta spune totul” (Oana Orlea), iar Alexandru Ştefănescu scrie: ”O culegere de portrete intitulată IMAGES DE ALBUM, a fost tradusă nu demult în limba română, în mod inspirat de Elena Bulai. Nu exista o traducătoare mai potrivită pentru o carte de Martha Bibescu! (…). Traducerea sa seamănă cu o voioasă complicitate feminină peste timp, cu un grațios act de colpotraj. Citind-o, ai sezația că le surprinzi pe două doamne din înalta societate schimbând impresii în legătură cu celebrităţile primei jumătăţi de secol”. Traducerile sunt, apreciază traducători şi critici, “opere de creaţie”, nu doar o “translare” dintr-o limbă în alta. Îmi spuneaţi că sunteţi legată sufleteşte de limba şi literatura franceză, o literatură mare, care a dominat trei secole de creaţie, iar critica apreciază că scrieţi cu aceeași distincție și dezinvoltură în limba lui Eminescu cât şi cea a lui Rimbaud. În fapt, ce este traducătorul? Ce-i trebuie pentru ca rezultatul său să stea alături de alte mari creaţii ale spiritului?
– Îi trebuie mai întâi o foarte bună cunoaștere a codurilor lingvistice cu care lucrează-creează. Îi trebuie o solidă cultură generală, pe lângă documentarea minuțioasă legată de lucrarea pe care o traduce. Pentru FORTUL SAGANNE, primul roman pe care l-am tradus și publicat în editura Univers, în urmă, iată, cu treizeci de ani, am citit nouă cărți referitoare la Africa, unde se petrece acțiunea. Îi trebuie și talent; eu cred, de pildă, că poezia nu poate fi tradusă de cineva care nu scrie poezie, care nu este el însuși poet. Poate greșesc, dar aşa cred. Și trebuie muncă, multă muncă. Și timp, un timp, un răgaz în care să-ți uiți propriile soluții, ca să poți descoperi altele. Trebuie să-ți și placă să o faci. Pentru mine este pasionant, este o provocare. Traduc cărți care îmi plac și sunt în acord cu gândirea mea. Traduc pentru că vreau ca și alții să se bucure de o carte bună.
– Remarcabila dumneavoastră activitate de scriitor şi traducător a fost încununată cu numeroase premii şi distincţii, printre altele aţi fost primită în Uniunea Scriitorilor din România. Ce reprezintă pentru un scriitor asemenea recunoaşteri, am auzit, şi nu de puţine ori, că un creator, un scriitor are nevoie, mai ales, astăzi şi dintotdeauna, de recompense materiale, nu doar de titluri şi diplome. Care este opinia dumneavoastră?
– Nimic nu se compară cu bucuria pe care o ai când primești de la editură cartea la care ai lucrat. Nici onorurile, nici banii. De altfel, despre recompensa materială, când este vorba de o traducere, nici nu merită să vorbim. Mai nou, scriitorii și traducătorii se autosubvenționează, am auzit. Aș vrea să nu fie adevărat, dar, în mod sigur, nu s-ar putea trăi din traduceri.
Moştenesc neliniştea din familia mamei mele
– La prima noastră întâlnire îmi spuneaţi că nu aţi lăsat condeiul, scrieţi în continuare, chiar la vârsta la care mulţi au abandonat activitatea. La ce lucraţi, dacă ar fi să răspundeţi curiozităţii reporterului?
– Lucrez la ceva, de câțiva ani, dar nu pot vorbi despre ceva ce n-am isprăvit, pot să vă spun doar că este o carte de călătorii în spaţiu, în timp și în suflet. Aș vrea să reușesc și să onorez numele de scriitor care mi-a fost acordat.
– Ce alte preocupări ați avut şi mai are profesorul şi scriitorul Elena Bulai?
– Lectura și călătoria. Învăț limba engleză, ascult emisiuni în limba italiană, pe care am studiat-o trei ani la facultate și nu vreau să o uit, încerc să desenez, să pictez, din când în când. Mi-aș fi dorit să fiu pictor. Cred că moștenesc neliniștea aceasta din familia mamei mele în care, din partea bunicului, au fost trei generații de pictori talentați, trecuți în dicționarele de artă din Polonia, de unde era originară familia mamei.
—————————————–
Scurte repere biografice
19 august 1941 – născută în Bacău; 1957 – absolventă, Școala Medie nr.2 Bacău, astăzi Colegiul ”Vasile Alecsandri”; 1962 – absolventă, stenograf poliglot (română, franceză, germană); 1967 – absolventă, Facultatea de limbi romanice și clasice, secția franceză – română, Universitatea Bucureşti;1967 – 2008 – cadru didactic, profesor, asistent/lector/conferențiar la Universitatea ”Vasile Alecsandri” din Bacău; 1995 – 1997 – lector universitar asociat al Universității din București;
1990 – 2007 director al Centrului de Cultură ”Rosetti Tescanu – George Enescu ” din Tescani, judeţul Bacău; (1990-1991 director adjunct al Centrului de Cultură ”George Apostu” din Bacău); 2007 – pensionară; 2007-2008 – conf.univ.dr. Asociat al Universității din Bacău (pentru cursuri de masterat);
1980 – traducător autorizat pentru beletristică (română-franceză, franceză-română; 1998 – doctor în științe filologice (Universitatea București); 2000 – membru al Uniunii Scriitorilor și Traducătorilor din România.
Distincții:
1995 – membru de onoare al Asociației culturale Cypraeea din Napoli; 1996 – distincție (medalie) CENTENAR ”TRISTAN TZARA” la
aniversarea mondială UNESCO; 2004 – Ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Ofițer, acordat de Președinția României; 2005 – Diplomă de Excelență a Trustului de presă ”Deșteptarea” din Bacău; 2006 – Diplomă de Onoare a Filarmonicii ”Mihail Jora” din Bacău; 2007 – Premiu pentru traducere, acordat de USR, filiala Bacău; 2008 – Diplomă de Excelență a Fundației ”G. Călinescu” din Onești; 2011 – titlul de Profesor Emerit, acordat de Universitatea (de Stat) ”Vasile Alecsandri” din Bacău
Sinteza publicaţiilor
– 121 comunicări știinţifice, recenzii literare, eseuri, articole în domeniul culturii, conferințe (semnalate în presă), prezentare de carte și traducere de poezie și proză, susținute sau/şi publicate în ATENEU,
TRIBUNA, ROMÂNIA LITERARĂ, SINTEZE, PLUMB,CRONICA, SECOLUL XX.
– 22 cărți traduse din și în limba franceză și publicate în editurile UNIVERS, ALBATROS, ARISTARC, OCTOPODIUM, MILLENIUM, CURTEA VECHE, CORINT, HUMANITAS.
– 3 cărți de autor în limba franceză, publicate la editura Universității din Bacău și Aristarc (Onești).
