Am ajuns și la Sfintele Paște. Gândul și inima sunt alături de cei dragi de acasă sau aflați cine știe unde, atât de departe și aproape, deopotrivă, de sufletul nostru. Însă mintea zboară și spre virusul care a devenit cap de afiș al vieții publice din întreaga lume, la masca cu o față albă și una albastră, parte din vestimentația cotidiană.
În această stare de alertă și urgență (sau cum o mai fi), devenită subit normalitate, omul gospodar și-a încheiat pregătirile specifice sărbătorilor pascale. Bătrânii noștri au scos din cuptor o pască cu brânză și stafide, un cozonacul cu rahat și nucă, mulțumind lui Dumnezeu și însemnându-se cu semnul sfintei cruci. Multora dintre ei le-a fost greu din cauza vârstei, a bolilor, a lipsurilor, dar nu s-au lăsat. Și ieri și azi, încă se mai simte prin cartiere, zburând pe geam, mireasma sărbătorii, pentru că tradiția rămâne sfântă: nu e Paște fără miros de cozonac și de pască în casă. La unii dintre bunici, care au bucuria sau șansa de-ai avea aproape pe copii, astăzi bate la ușă câte un nepot care „trage” câte o poză cu telefonul, zâmbind bătrânilor, fără a înțelege rostul agitației de zilele trecute, pentru că în mintea lor totul poate fi cumpărat. Dar se arată și ei încântați pentru că în ajun de Sfintele Paște, au ajutat acasă la vopsitul ouălor.
Pentru adulții a căror viață cotidiană înseamnă muncă într-o companie multinațională sau cine știe unde, mâncărurile au venit decuseară comandate, băuturile cumpărate, iar comenzile de pască și cozonac onorate. O zi, două, libere, sunt cel mai bun pretext pentru odihnă sau o fugă la munte ori la căsuța cumpărată undeva în zonele limitrofe.
Oricum, pentru toți va fi a doua sărbătoare pascală cu mască pe chip. Unii ar spune că nu asta contează, ci faptul că suntem sănătoși, spre deosebire de miile de români care au trecut prin coșmarul virusului în această perioadă. Și nu-i poți contrazice. Mai ales dacă te gândești la cei care n-au mai apucat Sfintele Sărbători din acest an.
Anul acesta, de Înviere, am învățat (sperăm) că, în noaptea pascală, nu mâncarea și băutura de pe masă sunt importante (le poți avea în orice zi din an), nici programele tv care sunt înțesate încă din ajun cu filme religioase și programe culinare, nici măcar sutele de mesaje care inundă rețeaua de socializare, majoritatea cu imagini kitschioase având tentă biblică sau umanist-motivațională. Toate astea constituie ambientul amăgitor al unui confort și comodități care par a ne face fericiți. Sigur nu a fost Sfintele Paște asemeni aceluia când slujba religioasă a fost „trăită” exclusiv la televizor sau pe net. Deși unii au ales și acum această formă „safe”.
Învierea Domnului din 2021 are o încărcătură spirituală aparte. Se resimte o atmosferă aparte fie și pentru că în ultimul an au avut loc schimbări profunde și subtile în viața noastră, cât n-au reușit digitalizarea și noile tehnologii de două decenii. E vorba de inocularea fricii de cel de lângă noi, de boală și de moarte, pricinuită de pandemie. O desprindere de semenii noștri, care pot fi purtători și transmițători de viruși. Dar și crearea unei dependențe de televizor și internet, forme de comunicare prin intermediul cărora se poate „trăi” slujba de Înviere fără nici un risc.
În noaptea pascală, din stradă sau din mașinile autorităților s-au putut vedea pete mari de lumină, brăzdând orașul. Mulți au „îndrăznit” să iasă din case, să participe „pe viu” la slujba religioasă specială. Iar la miezul nopții, mii și mii de suflete s-au regăsit împreună în această legătură tainică și adâncă a credinței, trecând pe străzile pline de viață. A fost noaptea când bisericile au vibrat ca niciodată și dintre zidurile sfintelor lăcașuri s-a răspândit în fiecare casă lumină din Lumina sfântă pe care preoții au împărțit-o tuturor. Și cred că fiecare om, indiferent de profesie, și-a înălțat privirea către cer încercând să deslușească o fărâmă din chipul cuiva drag plecat dintre noi. Unii mai discret, alții mai dezinvolți, dar având în colțul ochiului un strop de lacrimă. Pentru că nu există Sfinte Paște în care să nu plângem fie de bucuria prezenței celor dragi, fie de întristarea lipsei lor sau de dorul celor de departe.
Și în acest an, mulți sunt nevoiți să petreacă sfintele sărbători departe de casă. Dar, în Italia, Germania, Spania, Regatul Unit sau cine știe unde, toți au avut inima acasă. Pentru că Învierea Domnului nostru Iisus Hristos ne este dăruită tuturor, dar o trăim fiecare în felul nostru, căci însăși viața e aceeași, dar atât de diferită în sufletul și în mintea noastră.
După un an 2020, al tăcerii, cred că ne-am dorit cu toții ca-n noaptea aceasta sfântă să fim liberați de orice grijă și să trăim cu toată ființa tocmai pentru că s-ar putea să fie cel mai frumos Paște al vieții noastre.
Să nu uităm că sărbătoarea din anul trecut a fost una sub semnul fricii de boală, de moarte… S-ar putea spune că așa au fost și ucenicii Mântuitorului: temători și fricoși. Da! Sfânta Scriptură ne încredinează de acest fapt. Așa au fost Sfinții Apostoli. După moartea Lui, stăteau ascunși ca nu cumva să fie văzuți și dați pentru a fi judecați și omorâți. S-au temut și când L-au văzut pe Însuși Învățătorul lor, Iisus Hristos, înviat din morți. Dar s-au ridicat. Au înțeles că Învierea nu este un cuvânt, o metaforă sau o iluzie, ci o realitate văzută, palpabilă. Au rămas lângă El pentru că nimeni și nimic nu-i mai ține departe de iubirea sfântă a lui Hristos.
Oare noi, astăzi, cum suntem? Ne simțim părtașii iubirii dumnezeiești? O împărtășim? O trăim? Sau e doar un gând în spatele căruia se ascunde aceeași teribilă teamă de boală și de moarte?
Acum ne înfruptăm nu doar din cozonaci sau ouă roșii, ci și din durere. Și nu e durerea de a purta o mască pe chip sau de a păstra distanța socială impusă de pandemie. E durerea că în loc să devenim mai buni și mai empatici, mai milostivi și iubitori, am devenit mai goi lăuntric, mai săraci și mai sceptici.
Una peste alta, Sfintele Paște din acest an rămâne și bucuria aprinderii lumânărilor, alături de copii și de nepoți, la mormintele celor trecuți din lumea aceasta. Fie și pentru câteva ceasuri privim mai încrezători. În drumul pe aleile înguste dintre crucile reci, unii au avut bunăvoința și dragostea de a opri și la căpătâiul celor care nu mai pe nimeni și au aprins o lumânare ca mărturisire că le pasă nu doar de sine și familie, ci și de semenii lor.
Și astănoapte și astăzi facem fotografii pe care le vom trimite celor rămași în Italia, Spania, Marea Britanie sau cine știe unde, pentru a-i face părtași prin imagini la bucuria smerită de acasă, pentru a-i încuraja să lupte cu toate greutățile acolo unde sunt, pentru că nu i-am uitat. Ne gândim la cei ce plâng în noaptea de Paște, departe de casa și pământul părinților, și care, printre străini, au aprins o căndeluță lângă icoana ce veghează fotografia familiei.
Anul acesta trăim o sărbătoare pascală scăldată în mângâierea dorului, în timp ce tăcerea și întunericul, înveșmântate în frica de boală și moarte, s-au topit.
Astăzi, libertatea, curajul și prietenia înscrise în sensul sărbătorii de azi renasc. Libertatea de a fi om care știe ce înseamnă jertfa de sine pentru aproapele, libertatea de a vedea în chipul celui de lângă tine o fărâmă din icoana lui Dumnezeu dăruită fiecărui om; curajul de a te strădui să-l înțelegi pe celălălat și curajul de-al accepta, încercând să-i fii model și exemplu prin însuși modul tău de a fi în relație cu lumea aceasta: prietenia, acea legătură fundamentală, definitorie, care unește oamenii unii de alți nu doar în timpul acesta scurt și plin de încercări, ci și dincolo de moarte. Se întâmplă la acest moment sacru ca din lăuntrul omului să tindă spre a ieși la lumină această sămânța deopotrivă a libertății, curajului și prieteniei, pe care Învierea Domnului o hrănește permanent pentru a o vedea înalțată deasupra lutului uman acoperit cu mizeriile sclaviei, fricii și trădării.
Rostim cu glas tare „Hristos a înviat!”, mărturisind nu doar un crez, ci și o realitate care devine sursă de energie lăuntrică și dă putere de a răzbi prin încercările acestor timpuri urâcioase și dificile. Pentru că, indiferent de epocă sau context social sau istoric, Însuși Iisus Hristos Dumnezeu Cuvântul Întrupat rămâne modelul deplin al omului liber, curajos și prieten adevărat.
Preot Constantin Gherasim
