– Distinse domnule Ovidiu Genaru, vă mulțumesc pentru faptul că mă găzduiți în spațiul dvs. de creație, în acest univers intim în care au luat naștere multe dintre lucrările dvs. Întâlnirea noastră fructifică o idee mai veche, exprimată încă din perioada pandemiei: dorința de a recupera fragmente de istorie locală, pe care documentele de arhivă nu le păstrează. Vă invit, așadar, la o „Terapie cu și despre amintiri”. Amintiri legate de Bacăul de altădată, fie el interbelic sau postbelic, despre momentele importante din istoria României, cu care ați fost contemporan, încercând, totodată, să pătrundem sensurile istoriei, pe care le văd dezlegate numai în relație cu ideea de Adevăr și de Virtuți umane. Sunteți născut în Bacău, în data de 10 noiembrie 1934, într-o Românie monarhică, într-o țară ce face pași siguri spre monarhia autoritară, spre dictatură și spre totalitarism. O simplă căutare pe internet ne indică faptul că, în România, singurul eveniment istoric demn de a fi reținut în relație cu data de 10 noiembrie 1934 este… nașterea poetului, scriitorului, prozatorului Ovidiu Bibire-Genaru.
Ovidiu Genaru: Da? Nu am știut! (râde) Introducerea asta mă sperie puțin, pentru că e la o scară mare, iar eu trebuie să-mi calibrez amintirile la o scară mult mai mică, să o aduc la nivelul camerei în care suntem acum, plecând de la premisa că marea istorie este suma istoriilor mici, fie ele personale sau comunitare. Ele sunt la fel de importante și, oricum, mai puțin schimbătoare decât marea istorie… Trecutul, așa cum se spune, este mereu schimbător, mereu imprevizibil iar noi nu suntem altceva decât suma propriilor noastre amintiri.
– Ați fost contemporan cu multe dintre momentele astrale din istoria României de-a lungul secolului XX și, pentru că ne aflăm în proximitatea zilei în care România a „întors armele”, vă întreb: ce amintiri aveți în legătură cu ziua de 23 august 1944?
– Aveam 10 ani pe atunci… vă dați seama, au trecut 81 de ani de la acele evenimente care au marcat profund istoria României. Da, îmi amintesc foarte bine acea perioadă. Rușii erau cu frontul în Nordul Moldovei, unde s-au oprit pentru o perioadă, dar după 20 august frontul a fost spart. Pe strada noastră era o panică teribilă… toate familiile se pregăteau să plece în refugiu, ceea ce am făcut și noi. Atunci am hotărât să plecăm spre București, să fugim de ruși. Țin minte că în noaptea aceea, împreună cu mama și fratele meu mai mare am pus în pături și covoare câteva lucruri necesare, am ascuns lucrurile mai importante în beci, am vorbit cu un căruțaș de la noi din mahala, numit Modrângă, și am plecat spre gară. Acolo era multă lume, era o panică nebună, unii oameni țipau… În gară staționa un tren pentru animale, ne-am urcat și am plecat spre București.
În apropiere de Râmnicu Sărat trenul a oprit, locomotiva a luat foc iar noi am coborât într-un câmp, în apropierea unui lan de porumb. Ultimul vagon era un vagon-cisternă păzit de un militar german. În acea seară, soldatul german și-a luat rămas-bun și a plecat spre vest… Probabil fusese anunțat că diviziile rusești erau în apropiere.
Mi-a rămas întipărită în memorie imaginea avioanelor germane, cred că erau modelul Junkers Ju 88 sau 87, care bombardau tancurile rusești ce veneau deja pe șosea. Văd și acum fumul care se ridica din tancurile lovite de bombele lansate din avioanele în picaj.
Tot acolo s-a întâmplat o minune, pentru că ne-am întâlnit cu tatăl meu. El fusese concentrat în spatele frontului, nu știam unde este și a apărut în apropiere de locul în care era staționat trenul. De acolo, am plecat împreună cu alte familii către un canton, a doua zi dimineață, dar, pe drum, la un moment dat, din păpușoi am văzut cum veneau rușii în drumul lor spre Râmnicu Sărat. Pentru câteva ore m-am aflat chiar pe linia frontului… Am fost amenințați cu armele automate îndreptate spre noi, ne-am culcat la pământ, ne-au somat să le predăm ceasurile, inelele, cerceii… Da, este adevărat, nu sunt povești… „De la Nistru pânʼ la Don, davai ceas, davai palton”.
Seara, zona respectivă a fost ocupată în întregime de trupele Armatei Roșii. Țin minte că în apropierea locului în care ne aflam, la 4-5 km de noi, pe o linie moartă se afla un tren de aprovizionare a popotei ofițerești, abandonat de trupele germane. Aveau acolo milioane de țigări și toate băuturile lumii, butoaie pline cu vin roșu de unde ne puteam aproviziona. De aici am luat țigări și drojdie pe care le-am preschimbat în făină, având mici înțelegeri cu locuitorii din apropiere, practicând trocul. Aproape două săptămâni, cât am stat în acel canton, am mâncat numai pe calea ferată… porumb, mămăligă sau, mai rar, pâine…
Am revenit în Bacău după o călătorie lungă, cu multe opriri, într-un tren cu vagoane deschise, pentru transport de scânduri și cherestea… Am înfruntat ploaia, am ațipit pe unde am apucat, am văzut numeroase gări arse și, în cele din urmă, am revenit în casa de pe str. Ardealului. Doar becurile erau furate, în rest, puținul nostru era intact, într-un oraș ocupat de ruși.
– Cum arăta Bacăul copilăriei dvs.?
– Bacăul copilăriei mele era un simplu târg, o comună plină de „glod și coceni”, un „târg jidovit și plin de dugheni”, cum spune Bacovia. Primele amintiri sunt legate de grădinița de pe str. Banca Națională. Îmi amintesc de doamna educatoare Grebenea, de marele romancier George Bălăiță, colegul meu de grădiniță și de liceu, îmi amintesc de anii de la Școala primară nr. 2 (azi Al. I Cuza), îmi amintesc de atmosfera specială din timpul sărbătorilor religioase și naționale, de Sf. Gheorghe, de crenguțele de salcie de la poartă, de Moș Crăciun, de momentul în care o parte din cărțile Bibliotecii Liceului Ferdinand au fost arse de către comuniști, de Valea lui Ifrim, derdelușul nostru preferat…
Eu sunt un om de mahala, ce a locuit într-o casă modestă de pe str. Ardealului, așa cum se numește și astăzi, și a crescut într-o familie cu posibilități materiale reduse, muncind din greu pentru a plăti chiria și pentru a avea o pâine pe masă.
– Momentul 23 august 1944 avea să articuleze o schimbare profundă în societatea românească. Practic, după această dată, în mai puțin de patru ani tot peisajul politic, economic, constituțional și cultural al României s-a schimbat. Adolescența dumneavoastră a fost marcată de procesul de stalinizare a țării noastre. Ați fost conștient de aceste prefaceri, de aceste schimbări profunde? V-au marcat cumva existența?
– Da, am resimțit, desigur. Noi am avut o familie persecutată. Fratele meu mai mare citea o revistă care se numea „Signal”, o revistă frumos ilustrată, scoasă de nemți, dar o revistă de propagandă politică din care reieșea faptul că sistemul stalinist al colhozurilor va aduce foametea, ceea ce s-a și întâmplat între 1947 și 1949. După război am făcut cunoștință cu noua orânduire, am lucrat la cantina săracilor pentru un blid de zeamă de mazăre, totul era raționalizat, în timp ce trenurile noastre plecau spre Răsărit încărcate cu toate bogățiile pământului. Îmi povestea un prieten care a revenit de curând din CSI că rușii mai au și acum stocuri cu lemnul luat de la noi, ținut în lacuri… Pentru generațiile de azi, sărăcia de atunci este de neimaginat iar abundența din zilele noastre este fără precedent în istoria României, dar este una făcută pe datorie… Revenind, da, am avut de suferit, fratele meu a fost închis, eu nu am avut un dosar prea bun, nu am fost membru de partid, dar nu mi-a interzis nimeni să scriu, să fac sport, să am prieteni….
– După 1948, timp de 41 de ani, 23 august a devenit Ziua Națională a României. Inițial, se sărbătorea „ziua eliberarii României de către glorioasa armata sovietică”. Treptat, semnificaţia iniţială s-a pierdut, „insurecţia armată antifascistă” a devenit „revoluţia de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”, iar sărbătoarea din 23 august a fost acaparată de comunişti pentru a marca „propăşirea comunismului” şi pentru ai omagia pe „conducătorii iubiţi”. Era aproape imposibil să lipsești. Ați regăsit vreodată ceva sincer, ceva autentic în aceste scenarii omagiale?
– Se spune că la prima aniversare a zilei de 23 august, cea din 1945, portretele personajelor de primă importanță erau regele Mihai I, liderul sovietic Iosif V. Stalin, președintele american Harry Truman și premierul britanic Winston Churchill. În anul următor, cei doi anglo-americani au dispărut iar din 1948 a dispărut și regele Mihai. Am participat, desigur, la organizarea acestor demonstrații. Am participat cu echipa de gimnastică din liceu, urcați pe camioane… îmi amintesc de carele alegorice, de gărzile patriotice și de muncitorii chemați să defileze prin centrul orașului. Ne adunam undeva în apropierea parcului, unde băteam o perioadă pasul pe loc, apoi pasul de defilare. Manifestările de la noi erau sărace. Totul era de formă. Nu, nu era nimic sincer în această regie, nu credea nimeni, nimic. Dimpotrivă, am auzit pe mulți înjurând… (râde). Dar trebuia să fii prezent, altfel… nu era bine.
– Totuși, trebuie spus faptul că, după 1950, Bacăul a trecut printr-o transformare profundă, orașul atingând cote demografice și de dezvoltare culturală și economică fără precedent. Ați trăit această etapă de tranziție de la „târgul jidovit” la oraşul puternic industrializat al anilor ʼ70-80.
– Da, într-adevăr, Bacăul s-a dezvoltat foarte mult în această perioadă. Aproape toate ramurile economice și industriale erau prezente în orașele Bacău, Onești, Comănești. Aviație, robineți industriali, exploatarea și prelucrarea petrolului, industria de prelucrare a lemnului, industria textilă, Avicola, Letea ș.m.a. Pare neverosimil, dar a fost adevărat. Am fost, la un moment dat, prima putere economică din Moldova și a șasea la nivel național… un județ cu numeroase resurse naturale. Apoi… totul a fost prăduit…
– Se spune că trăim într-o epocă a post-adevărului, într-o epocă în care umanitatea își externalizează propria memorie istorică pe suporturi digitale. Cum percepeți felul în care tânăra generație se raportează la ideea de patrie, de cultură istorică, de sărbătoare națională? Am ajuns să trăim, să luptăm doar pentru noi, în mod egoist, sau mai găsim motive de coeziune?
– Aceste device-uri, pe care dacă le uităm acasă suntem pierduți, mă refer la telefoane, ele au schimbat o parte din lume… nimic nu mai este la fel. Contactele umane directe au fost înlocuite cu formele virtuale de transmitere a informațiilor… un sms, un email… iar asta ne afectează profund capacitatea de a comunica, de a socializa. Se spune că ele sunt făcute pentru comunicare, dar e o falsă comunicare. E o comunicare lipsită de emoție, de bucuria de a-l privi pe celălalt… Realitatea în care trăim nu mai este una comunitară, socială, nu mai există starea de împreună. Schimbările sunt atât de profunde și ne modifică atât de mult esența noastră umană… dar ele nu au venit brusc… au fost bine gândite, calculate. Este foarte posibil ca aceste concepte despre care aminteați să nu mai aibă niciun sens pentru următoarea generație. Deja se întâmplă asta… Suntem obligați să ne păstrăm propria identitate, propria cultură și spiritualitate. Nicio națiune nu poate trăi, nu poate dăinui în afara culturii, în afara propriei sale memorii istorice.
– Domnule Ovidiu Genaru, vă mulțumesc pentru timpul acordat și pentru prețioasele amintiri evocate aici. Cu atât mai prețioase cu cât, unele dintre ele au valoare de unicitate în peisajul istoriografiei locale.
Alin Sebastian Popa,
manager al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”
