Cunoscutul om de cultură băcăuan Ioan Dănilă, conferenţiar universitar, doctor la Facultatea de Litere a Universităţii ”Vasile Alecsandri” din Bacău, a fost omagiat în decembrie 2024, la Biblioteca Județeană ”Costache Sturdza” din Bacău, la împlinirea vârstei de 75 de ani, pentru contribuția sa notabilă la cultura locală și națională, în calitatea sa de filolog, istoric literar, profesor și cercetător, fondator și președinte al Societății Cultural-Ştiinţifice „Vasile Alecsandri”.
Vladimir-Alexandru Moțoc (clasa a X-a) și Tudor-Mihail Pascu (clasa a VIII-a) au avut onoarea de a-l intervieva, în anul 2025, pe profesorul Ioan Dănilă, la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău.
„Pasiunea pentru cuvânt m-a făcut să aleg filologia”
Vladimir-Alexandru Moțoc: – Ce v-a determinat să vă dedicați domeniului filologiei și educației? A fost o întâmplare sau o pasiune?
Ioan Dănilă: – Întâmplare nu, pasiune da. Pasiune, pentru că dintotdeauna m-a interesat cuvântul, m-a interesat limba română, în general, sau limba ca mijloc de comunicare și dintotdeauna mi-am propus să fiu și pedagog. Nu poți face filologie decât ori pentru a deveni cercetător într-un institut de specialitate, ori pentru a deveni pedagog. Eu mi-am dorit să fiu pedagog, deși atunci când am păşit într-un institut de cercetări am simţit virtuala bucurie de a lucra și în așa ceva. (Am cunoscut ocazional Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” în anii 1980, când director era Ion Coteanu, şi în anii 2000, la sectorul de dialectologie, unde Nicolae Saramandu mi-a acordat câteva minute de conversaţie pe teme de actualitate ştiinţifică.)
Vladimir-Alexandru Moțoc: – Cum vă amintiți parcursul dumneavoastră profesional în primii ani de carieră?
Ioan Dănilă: – Trebuie să vă spun că eu, la bază, sunt învățător și spun în gura mare că am rămas învățător. Adică un om care învață pe cineva. Învață și el, conform dictonului latin docendo discimus („învăţând pe cineva, învăţăm şi noi”). Am avut această pregătire în primul rând, dar mai apoi, când am devenit profesor de limba și literatura română și limba latină, m-a ajutat extraordinar pregătirea iniţială și nu atât pregătirea, cât atitudinea celui care trebuie să transmită clar o informaţie şi să formeze o deprindere. Nu aveam linişte până când această deprindere nu era însușită deplin. Mi-am dorit întotdeauna să devin profesor, și am rămas învățător. Sau mai glumesc altfel: mama voia să mă facă preot și am rămas doar un dascăl.
Vladimir-Alexandru Moțoc: – Care considerați că este cea mai mare realizare din cariera dumneavoastră?
– Mărturisesc că niciodată nu m-am gândit la vreun etalon sau la dificultăţile unui drum. N-aș putea spune că am construit lucruri extraordinare, însă cred că mi-am făcut pasional datoria. Zic o vorbă mare acum, dar ăsta este adevărul: dacă toți ne-am face datoria, oriunde ne-am afla, am fi departe și am fi altfel.
„Ar trebui să avem mai multă încredere în noi“
Tudor-Mihail Pascu: – Ce trăsături ale sistemului educațional românesc din trecut considerați că ar trebui reînviate azi?
Ioan Dănilă: – Este corectă întrebarea și motivată de faptul că uneori avem senzația că noi suntem începutul și sfârșitul, alfa și omega, că de fapt nu ar trebui să ne raportăm la nimic din ceea ce a fost și cu noi începe lumea. Nu este deloc adevărat, pentru că totul, inclusiv, dacă vorbim de cuvânt, cuvântul în sine, în teoria lui Ferdinand de Saussure, are această parte de istorie, de geneză. Până ajunge un cuvânt ca noi să-l folosim și să ne înțelegem între noi, au existat generaţii neştiute. Acestea au inventat şi șlefuit acel cuvânt, așa cum spune Tudor Arghezi în a sa „Scrisoare cu tibișirul” (tibișir înseamnă „cretă”). Cuvântul în sine este o istorie, pe care trebuie să o respectăm. Ca atare, principiile (că așa se cheamă, de pildă, „principiile didactice”, de pe vremea lui Comenius), sunt aceleași pentru toată cariera umanității. E necesar să ne raportăm la achizițiile de pe acum ale semenilor noștri, în speţă ale şcolii româneşti. Există o tradiţie a învăţământului nostru care a făcut să răsară valori umane perene în toate domeniile, fapt care dovedeşte binefacerile şcolii şi care ne obligă să le resuscităm: apelul la intuiţie, simţul măsurii, imaginaţia creatoare, organizarea înţeleaptă a cunoştinţelor.
Tudor-Mihail Pascu: – Cum evaluați starea actuală a sistemului de învățământ din România?
Ioan Dănilă: – Cu nemulțumire. Da, pentru că suntem sclavii teoriei: știm definiții, putem descrie orice, dar nu dăm decât un 10 % părţii aplicative. Am găsit acum în politica ministerială (și îl numesc aici pe Daniel David, actualul ministru al Educației) o viziune corectă: școala românească ar trebui să dezvolte la elevi și studenți trei tipuri de competențe: una declarativă sau teoretică (de 10%), una practică sau aplicativă (de 80%) și o competență valorică, de 10%. Mai rămâne să o şi transpunem în fapte. La noi, în școala actuală, nu este respectată această scară: avem 80% teorie, 10% aplicație și tot 10% valoric. Aceasta înseamnă trei întrebări la care ar trebui să răspundem: Ce știu? (competența declarativă sau teoretică), Ce știu să fac cu ceea ce știu? (competența aplicativă), respectiv La ce-mi folosește ceea ce știu? (competența valorică). Ar trebui ca domnul ministru, care e un bun psihopedagog, să trimită o scrisoare în toate unitățile de învățământ, ca să răsturnăm lucrurile, să le punem la locul lor. Noi suntem cu susul în jos: 80% facem teorie și, culmea, dăm și notele cele mai mari la definiţii şi descrieri.
Tudor-Mihail Pascu: – În opinia dumneavoastră, cum ar trebui să arate profesorul ideal?
Ioan Dănilă: – Oh, profesorul ideal. Aş răspunde cu o butadă a lui Nicolae Iorga, se pare: cine nu crede în ceea ce spune îl pregăteşte pe cel ce nu crede în ceea ce face. Ca să fii convingător în spuse (actul didactic este aproape exclusiv un act de oralitate), trebuie să fii înainte de toate bine pregătit. Asta îţi dă tăria de a afirma un adevăr pe care-l enunţi şi aşa îţi poţi asigura coordonata afectivă. Nu poţi apărea în fața elevilor/studenților rostind niște clișee și punându-i să copieze „de ici până ici”. Chiar asta spunea ministrul Educației acum câteva zile, că se practică în școală copiatul „de ici până ici”. Un profesor deplin, care își iubește meseria, îl face pe şcolar să plece acasă cu lecţia învăţată.
Credite foto: Maria-Alexandra Vaman (clasa a X-a), elevă la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Prof. coord.: Laura Huiban
Continuarea interviului pe https://www.newpressbacau.com/
