Analizam în ultimul nostru material, publicat la finele anului trecut, că la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) s-a încălcat legea în ceea ce priveşte modul de constituire aleatorie a completelor de judecată. Conform motivării CCR, (Dec. 685/2018) toate hotărârile date timp de 4 ani sunt nelegale. CCR a precizat că: ,,… prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare.” La ce căi de atac şi situatii viitoare se referă CCR? ne întrebăm atunci. Are poate în vedere CCR şi revizuirile generate de fapte penale? Revizuiri posibile în ipoteza constatării unei infractiuni, a unui abuz în serviciu a decidenţilor de la ICCJ, care printr-un act administrativ au încălcat legea?

„Nu se uscase cerneala pe pagina ziarului” cum se spune şi iată că au fost iniţiate primele acţiuni privind suspendarea executării pedepselor pentru nume grele din istoria recentă (Dan Șova, Constantin Niță, Rudel Obreja, Alina Bica, Elena Udrea), tocmai din cauza faptului că soluţiile de condamnare au fost date de complete în compunere nelegală. Conform Noului C.P.P. art. 426 „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:…. d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ….”

Intuim, lucrurile nu se vor opri aici. Pentru condamnaţii care au ieşit din termenul prevăzut de lege (10 zile) pentru formularea contestaţiilor în anulare, dar şi pentru cei care se consideră nedreptăţiţi de soluţiile pronunţate de aceste complete şi vor să-i pedepsească pe autorii condamnărilor, Codul Penal le oferă calea, art. 297,
abuzului în serviciu „(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”, iar Noul C.P.P. după art. 453, oferă posibilitatea rejudecării cauzei dacă: „d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză…”

Însă bulgărele de zăpadă se rostogoleşte şi devine avalanşă. Prin Decizia nr. 51 din 16 feb. 2016, CCR constată că prevederile din codul de procedură penală art.142 alin.1 după care „Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului” sunt neconstituţionale „… nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări,…,Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate…” şi constată că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului”, din cuprinsul dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Printr-o altă Decizie, nr. 91 din 28 februarie 2018, CCR constată că art.3 lit. f din Legea securităţii naţionale (nr.51-1991) după care „Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele:

… f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români …” e neconstituţională întrucât, sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români” are o sferă de aplicare „atât de largă, încât faţă de orice persoană se poate reţine exercitarea unei acţiuni care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale” reţinem doar unul dintre motivele avute în vedere de CCR. Speţa vizează o problemă extrem de delicată, respectiv aceea a emiterii mandatelor de siguranţă naţională de către instanţele din România în baza art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, care se referă la acţiuni ce reprezintă ameninţări la adresa siguranţei naţionale, deşi dosarele vizează fie infracţiuni economice, fie de corupţie, fie orice alte infracţiuni pe care unii procurori și judecători au considerat ca le pot încadra la „alte asemenea interese ale ţării”, care să justifice respectivele mandate de siguranţă națională.

Din noua perspectivă, mandatele de siguranţă naţională în dosare de corupţie au fost emise nelegal, la fel şi interceptările. Acest lucru a fost posibil, urmare a unor Hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare al Țării, respectiv Hotărârea C.S.A.T. nr. 17/2005, prin care infracțiunile de coruptie au fost încadrate ca ameninţări la adresa siguranţei naţionale, permiţându-se astfel să se emită mandate de siguranţă naţională pentru acest tip de infracţiuni. Trăgând linie, observăm că au fost administrate probe în mod nelegal, de autorităţi ce nu aveau abilitatea necesară în baza unor mandate nelegale, iar cei care au judecat erau constituiţi în complete nelegale.

Subiectul extrem de amplu, cu umbre şi lumini, merită o dezbatere pe măsură.

Jurist Adrian M. Ionescu

Anunțuri publicitare

Alte articole