,,În politică nu e totul permis, chiar dacă totul pare că este posibil”

Interviu cu Lucian BOGDĂNEL, Prefectul județului Bacău

 

• Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul  pe care-l sculptați în discursul teoretic și practic al politicii?

 

• Prin forța împrejurărilor, politicianul mi se pare că este gestionarul spațiului dintre realitate și percepția realității. În această fâșie tot mai îngustă operează omul politic, la intersecția realității cu percepția pe care oamenii și-o formează în raport de evenimentele din realitatea imediată.

Din Geneză știm că la început a fost Cuvântul, de aceea – dată fiind constatarea anterioară – suntem condamnați să fim responsabili atunci când folosim cuvintele. Pentru mine, politica este și va fi mereu adecvarea scopurilor la mijloace – a face distincția între ceea ce este de dorit (dezirabil) și ceea ce este cu adevărat posibil. Pentru că multe sunt de dorit, dar relativ puține sunt concret realizabile, mai ales dacă le raportăm la resursele mereu finite de care dispunem, niciodată suficiente sau îndestulătoare.

N-am spus-o eu, a spus-o filozoful francez Raymond Aron și cred că asta rămâne valabil și în zilele noastre. A opera distincția corectă dintre ce e dezirabil și ce este, în mod real, posibil, a împăca idealismul cu realismul vieții de zi cu zi rămâne – după mine – esența unui proiect politic serios și, mai ales, onest. Lucru valabil și în utilizarea cuvintelor.

 

• Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?

 

• Indiscutabil, Fiul Risipitor. De ce? Pentru că, sub o formă sau alta, cu toții suntem fii risipitori în peregrinarea noastră pe acest pământ. Risipim foarte multe, chiar dacă nota de constatare a acestei risipe survine mai spre asfințitul vieților noastre, când poate nu mai putem schimba mare lucru în economia itinerarului. Pe de altă parte, parabola biblică ne amintește că niciodată nu e totul pierdut, că întotdeauna există posibilitatea revenirii la calea cea dreaptă, la opțiunea drumului cu sens și finalitate.

Cu toții, la un moment dat, am fost fii risipitori – o postură privilegiată fiindcă ne permitem să înțelegem mai bine ce contează cu adevărat în viață.

 

• Stați uneori la taclale, la o șuetă cu  Dumnezeu?

 

• Stau, și nu doar uneori. Dar asta ține exclusiv de bucătăria mea spirituală care nu este o afacere publică, ci una personală, de for interior.

 

• Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?

 

• Raiul și Iadul sunt, într-o bună măsură, două lucruri care se petrec mai curând în mințile noastre. Mi-am format de mai multă vreme această convingere, respectiv că în cele mai multe momente locuim în lumea din mintea noastră și nu în realitatea imediată în care – prin forța împrejurărilor – suntem proiectați să trăim. Raiul și Iadul sunt puncte cardinale ale acestei lumi – nu singurele, evident. Nu de puține ori, oamenii se străduiesc să evite contactul cu realitatea, să fugă de asprimea ei refugiindu-se în lumea despre care am vorbit. E un inerent și inofensiv reflex psihologic, mai ales atunci când timpurile sunt apăsătoare, complicate, când luminița de la capătul tunelului nu se mai zărește.

Îmi vine în minte, raportat la insidioasa dumneavoastră întrebare, constatarea poetului Charles Baudelaire care, în jurnalul său, nota că adevărata civilizație nu constă în iluminat, abur sau mese turnante, ci în „micșorarea urmelor păcatului originar”. Depinde de noi să alegem sub jurisdicția cărei autorități, mai mult sau mai puțin utopice, alegem să trăim.

 

• Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?

 

• Avem, de la Caragiale, latura anecdotică a trădării și, prin asta, a politicii: „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”. Expresia este veche, pierdută în negura mileniilor, cu mențiunea că în politică, la fel ca în viață, sunt lucruri care mai degrabă nu se fac.

Nu e totul permis, chiar dacă totul pare că este posibil. Asta mă duce cu gândul la faptul că avem nevoie de plasa de siguranță a unor principii minimale, o linie roșie trasată pe nisip, de care nu avem voie să trecem. Nu cred în actualitatea lui „Niciodată să nu spui niciodată” și asta pentru că eu cred că multe decizii temeinice, în politică și în viață, sunt conformate de întrebuințarea judicioasă a lui „NU” – tocmai pentru că nu e totul permis, chiar dacă la prima vedere totul pare a fi, și probabil că este, cu putință. Sub acest unghi privesc și la trădare, așa cum ați evocat-o în întrebarea dvs.

 

• Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii,  ce ar viza acest  petic?

 

• Cu peticul de care vorbiți aș cârpi căderea din Paradis, astfel încât să nu-l fi pierdut niciodată.

 

• Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…

 

• „Do not go gentle into that good night”, de fapt nu doar versul de deschidere, ci întregul poem al galezului Dylan Thomas.

Se spune că l-a scris la moartea tatălui său, consensul criticii fiind că – una peste alta –  avem de-a face cu o poezie despre moarte, mai exact despre răzvrătirea omului în fața finitudinii sale și a condiției presupuse de acest necruțător & ineluctabil numitor comun, la care vom fi reduși cu toții la un moment dat.

Aș continua, pentru o și mai clară imagine:

 

„Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night”.