11 iunie 2024
OpiniiHublouÎn ciuda celebrității

În ciuda celebrității

 Revin la unul dintre subiectele mele preferate, la oamenii de teatru care au schimbat configurația acestui fascinant teritoriu. Teatrul, care de peste două milenii nu încetează să se înnoiască mereu. Unul dintre cei mai importanți creatori, care se pare că a găsit secretul tinereții perpetue în artă, este regizorul Andrei Șerban. Și omul, și artistul sunt deopotrivă interesanți, în ultima vreme, de când este octogenar, Șerban dând mai multe interviuri în care vorbește despre el, despre neliniștile sale și confruntările cu o serie de fenomene din lumea actuală. Din care, cel mai mult îl revoltă curentul „cancel culture”, combătând-ul cu argumente foarte puternice. Așa cum fac, de altfel, toți oamenii cu capul pe umăr. Astăzi m-am oprit la răspunsul dat de regizor la întrebarea: Care este pentru dumneavoastră cel mai mare mister? Pentru că este foarte sincer și te pune pe gânduri. El sună așa: „Visez să fiu liber. Dar cum? Acesta este cel mai mare mister. Ținta finală a tuturor școlilor ezoterice e să obțină libertatea. Lupta e lupta cu sine. Obstacolele majore: Mândria, Vanitatea, Lăcomia, Invidia, Ambiția; și cel mai periculos: iubirea de sine. Primul pas spre libertate – să fiu conștient de obstacole. Oare pot să le observ de la o anumită distanță liniștit: Voi fi liber vreodată?” Cred că sunt foarte puțini oameni, mai ales artiști, care au ieșit învingători în lupta despre care vorbește Andrei Șerban. Și asta pentru că artiștii sunt peste măsură de orgolioși. Nu toți, din fericire, existând și mari artiști cărora virtutea modestiei nu le-a rămas străină.

Într-o carte de evocări („Niciodată singur”), Andrei Șerban creionează foarte sugestiv portretele a doi actori uriași, care erau și buni prieteni, Ștefan Iordache și Gheorghe Dinică. Pe ultimul, regizorul îl numește „marele Gigi”, dezvăluind că a trăit, când l-a văzut pe scenă, „o stare de uimire, de venerație și recunoștință”. Regizorul mărturisește, pe un ton poetic avântat, că, a-l privi pe Dinică jucând este „echivalent cu a simți (păstrând proporțiile) că avem în noi soarele, luna, planetele, cum spunea Milton”. Grație talentului său cameleonic, actorul a putut să joace o varietate incredibilă de tipuri umane, deținând capacitatea de a trece fulgerător de la comic la tragic. „În ciuda celebrității, era extrem de disciplinat, de modest și deschis sugestiilor”, și de aceea era o plăcere să lucrezi cu el, mărturisește autorul cărții, care-i trasează lui Dinică un portret veridic, surprinzând personalitatea complexă și contradictorie a acestuia. Solar, pozitiv, blând în timpul zilei, când se afla la lucru, în teatru, devenea cu totul altul în componenta lui nocturnă, în nopțile etilice, când era ironic, tăios, cu atacuri verbale foarte colorate, „un spectacol în sine”. Pentru ca, a doua zi, să fie din nou senin și lucid. Gheorghe Dinică avea calități de clovn suprem, era „un fel de Buster Keaton al nostru”.

 Cuvântul „modestie”, apare aproape de fiecare dată când este vorba despre un mare actor. La Poldi, de pildă, cum i se spunea Leopoldinei Bălănuță, care a jucat aproape întotdeauna personaje, tipuri umane marcate de suferință și durere, după cum singură recunoștea. Ea „avea o timiditate combinată cu tristețe și duioșie, în viață”, pe scenă aducând „o melancolie gravă care crea momente-surpriză, de un comic metafizic”. Așa cum se întâmpla în „Livada cu vișini”, unde ea era Ranevskaia. Emotivă, de o profundă sensibilitate, era și de o generozitate extraordinară, crezând că misiunea ei de actriță era aceea de a transmite curaj oamenilor. Tot ea îi inspirase lui Emil Botta acest vers: „Poldi e o poezie pe care n-am apucat să-o aștern pe hârtie”. Păcat!



 Avea grație, forță și un nesfârșit șarm, un talent cu totul original și o modestie naturală. Pentru că există și o falsă modestie, afișată de unii norocoși care au ajuns pe culmile succesului. Și pe care acesta îi strică, le alterează umanitatea, făcându-i să se creadă niște semizei. Dar când este vorba despre modestie, de fapt despre smerenie, mai bine zis, nimeni nu l-a întrecut pe Emil Botta, inegalabilul „dom Botta, cu prezența lui stranie, cu totul aparte și cu o autoritate ciudată, care impunea respect”. Un poet tragic, un om damnat, un actor care nu ascundea pe scenă faptul că suferă de o depresie acută, și care, în filme, a rămas prin câteva apariții hipnotice, Emil Botta trăia, încarna și redescoperea cuvintele, în timp ce alții le declamau. Făcându-i acest sensibil și atât de pătrunzător portret, Andrei Șerban încheie: „Nu am cunoscut pe nimeni ca el”.



spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri