Miroase a toamnă, asta mai de mult, chiar de prin august când, în unele dimineți și seri, ea și-a anunțat, maiestuoasă, venirea. Iar eu am fost dintotdeauna îndrăgostită de începutul ei, care se strecoară tipti-tiptil în mine, împresurându-mă cu potop de arome, de miresme. Am o argheziană boală de miresme.

Îmi place mirosul de zmeură, de mure, de mere, prune, pere, de gutui, de ardei copți, de cimbru și busuioc, de tufănele, dumitrițe și crizanteme. Și mă dau în vânt după toate culorile toamnei, ușor mai stinse, melancolice, oftate. În clipele de răgaz, îmi revăd însemnările, răsfoiesc notele de pe marginea cărţilor citite, micile ciorne cu tot felul de lucruri care mi-au trecut prin minte la un moment dat.Totul a fost spus de cei vechi, și este cuprins în marile cărţi de înţelepciune ale omenirii.

E bine să fii pătruns de adevărul ăsta, ca să nu-ţi imaginezi cumva că faci vreo gaură-n cer cu isprăvile tale, de orice natură ar fi ele. Dar şi mai bine este, chiar știind asta, să nu reunţi la aventură, căutare, la noi planuri şi proiecte, la visuri. La cele posibile, perfect realizabile, dar și la cele imposibile.

Fiindcă ele au cel mai mare farmec, de fapt. Cred că avea mare dreptate Mark Twain când spunea: „Peste douăzeci de ani vei fi mult mai dezamăgit de lucrurile pe care nu le-ai făcut decât de cele pe care le-ai făcut. Aruncă năvoadele şi navighează departe de port. Prinde vântul în vele. Explorează. Visează. Descoperă”. Poţi găsi lucruri interesante oriunde, dacă ai spiritul deschis să le primeşti şi trăiești intens pasiunea cunoaşterii.

Pentru că fără pasiune nici nu ai cu ce porni la drum în viaţă, eşti sărac şi fără provizii. Iar fără să fii perseverent, tenace, nu ajungi niciunde. Chiar am găsit o zicere foarte frumoasă despre asta (sunt ele mai multe, eu însă pe aceasta am reţinut-o): „Dacă nu abandonezi din mers, o aţă poate tăia lemnul, iar picăturile de apă pot străpunge piatra.” Îmi repet aceste cuvinte mai ales când sunt nemulţumită de mine, când mă acopăr de reproşuri, pentru că mereu mi se pare că mai am serioase datorii faţă de mine, faţă de ceea ce mi-am propus să fac.

Am nostalgia întregului, a unor construcţii solide, dar mă consum în efemer şi în fragmentar. Dar efemerul m-a atras mereu, sunt sub vraja lui. Mă las în voia clipei care trece, îi savurez aroma, îi simt parfumul, gândindu-mi apoi și la durată. Pentru că există mereu în mine senzația nedesăvârşitului, a unor distanţe pe care vreau să le străbat, a unor depărtări la care vreau să ajung. Dar nu o iau într-o singură direcție niciodată, nu-mi propun strict anumite scopuri de atins. De fapt, nu fac altceva decât să mă risipesc. E prea mare ispita, tentația risipirii, ca să-i rezist. Și-apoi, mă consolez cu gândul că aceste risipiri sunt, într-un fel, rodnice, îmbogățindu-mă, că mă hrănesc din ele.

Uneori, încerc să le opresc, să le strâng cumva, să-mi fac un mic depozit de clipe frumoase, care să fie proviziile mele pentru mai târziu, când timpul nu va mai fi îngăduitor, prietenos cu mine. Adulmec mereu frumosul, văzut și nevăzut, inefabil, care plutește în aer. Îl captez cumva, cu toate simțurile, dar și cu mintea, îmi fac din el o armură interioară de nestrăpuns. Ca să mă apere de urât, care-mi trezește cele mai mari spaime.

Și în tot acest timp îmi întăresc mereu credința că Frumusețea va salva lumea.

Alte articole