Parcă-s mai frumoși ca niciodată salcâmii roz, în primăvara asta năbădăioasă! Îmi tot sucesc capul pe străzi, când îi zăresc pe undeva, pe unde au mai rămas mici oaze de verdeață, amintindu-mi și de un titlu de carte a unei prozatoare despre care nu mai știu nimic: Corina Cristea și ai ei „Castani roșii, parfumați și naivi”, un roman de dragoste pe care-l citisem în vremea liceului, cam în același timp când descoperisem „Prins” al lui Petru Popescu. E mai, e luna florilor, așa că e firesc să le privesc îndelung, să mă bucur de forma și de culorile lor, să mă las purtată de parfumul lor. Zilele trecute mi-a trimis cineva, pe adresa mea de e-mail, o imagine cu un câmp de bujori. Erau de un roșu-închis și arătau magnific! Dar cei de culoarea asta sunt doar frumoși, fără mirosul acela puternic, amețitor, pe care-l au frații lor albi sau roz.

Am fost plecată în weekend și am lăsat într-o vază câțiva bujori, așa că mi-am găsit casa inundată de parfum, de parcă intrasem într-o grădină!

Apropo de imagini, de mesaje, pentru că mi-am deschis laptop-ul după câteva zile, timp în care am fost la un festival de teatru. Așa cum am spus, de mai multe ori, eu am cu Internetul o relație intermitentă și nu-l folosesc decât ca mijloc de informație. Una foarte controlată, adică doar mă folosesc de această unealtă extraordinară pentru informaţie, practică, rapidă, dar nu am nicio formă de dependenţă de mediul virtual. Deschid și facebook-ul din când în când, dar nu sunt deloc tentată de reţelele de socializare. Mie îmi plac chestiile live. Îmi place să ţin în mână cărţile şi revistele pe care le citesc, e ceva aproape senzual în relaţia stabilită cu ele. Le ţin în dezordine, pe noptieră, prin pat, pe lângă pat, pe fotolii, le iau şi le răsfoiesc sau mă afund în lectură, am şi un creion aproape, îmi mai notez câte ceva, reiau paragrafe, capitole, în fine, e un act aproape intim cel al lecturii. Dar, să mă întorc la Internet. Ei bine, când mă apucă nostalgia, intru pe YouTube şi revăd concerte cu formaţiile şi cântăreţii mei preferaţi, dintr-o anumită perioadă.

Și faptul că pot vedea o groază pe filme online mă bucură în egală măsură. Sunt și alte lucruri de pe internet care mă amuză doar, fără să mă bucure câtuși de puțin. Mă distrează grozav narcisismul inșilor care postează acolo tot felul de banalități, inepții, bazaconii, numărând apoi like-urile primite. Ce caraghios este să te îmbeți cu apă rece, să jubilezi când primești complimente de la câțiva cunoscuți, de la prieteni! Laude de circumstanță sau pur și simplu stupide, care nu valorează nimic, în fond. Sunt un fel de meșteșug de tâmpenie, care nu te ajută la nimic. Uitându-mă pe facebook, mă izbește mulțimea de firi bovarice, de persoane care se autoiluzionează că părerea lor contează, că e important ce cred ele, ce fac, ce postează acolo etc. E un caraghioslâc de-a dreptul delirant, de care maniacii rețelelor de socializare nici că-și dau seama.

Și e hilar mai ales să vezi cum se umflă-n pene niscaiva ipochimeni care au impresia că sunt creatori, că au talent, doar fiindcă au adunat ceva like-uri, după cum am spus. Când, în realitate, ei nu sunt decât niște submediocri producători de făcături liricoide, de anemice însăilări cu pretenții de literatură. Lipsa de luciditate, de spirit critic nu poate duce decât spre fals, mistificare și spre un ridicol enorm. Din păcate, prea puțini sunt aceia care mai au acest simț, al ridicolului. E atâta relativism generalizat în lumea actuală, din care se pare că au dispărut total criteriile de valorizare, încât nu te mai miră nimic. Iar asta nu e de bine, dimpotrivă. Când totul e posibil, asta nu poate însemna decât haos. Nu știu exact ce e de făcut, problema e mult mai complicată, știu doar că amăgirea de sine e ceva foarte rău.