Astăzi, la Institutul „Matei Balș” din București, s-a stins din viață unul dintre cei mai importanți compozitori ai muzicii ușoare românești – Horia Moculescu. Avea 88 de ani.
Trecerea sa lasă în urmă nu doar un gol, ci un ecou – un refren care continuă să vibreze în memoria celor care l-au ascultat, l-au cunoscut și l-au iubit.
Născut la Râmnicu Vâlcea, pe 18 martie 1937, Moculescu a fost un copil precoce, un autodidact care la doar șase ani cânta la acordeon, iar mai târziu s-a îndrăgostit iremediabil de pian. Deși a urmat Politehnica, destinul i-a trasat o altă linie melodică – una care avea să-i poarte numele peste decenii.
Într-o viață închinată artei, a compus peste 500 de melodii, multe dintre ele devenind șlagăre cântate și astăzi. A scris pentru marile voci ale României, de la Angela Similea și Mirabela Dauer, până la Margareta Pâslaru și Corina Chiriac. Fiecare piesă purta amprenta unui rafinament aparte – o simplitate sofisticată, o delicatețe a frazării, o emoție curată.
Dar Horia Moculescu n-a fost doar compozitor. A fost pianist, interpret, creator de emisiuni, un om de televiziune cu farmecul și umorul unui spirit viu. Emisiunile sale – „Atenție, se cântă!” și „Atenție, se merge înainte!” – au devenit repere ale unui timp în care cultura era și spectacol, și educație.
În ultimii ani, sănătatea i s-a șubrezit. A fost internat la terapie intensivă, iar prietenii săi vorbeau despre o luptă demnă, purtată în tăcere. În dimineața de miercuri, la ora patru și jumătate, inima sa a încetat să mai bată. În schimb, pianul lui pare să fi rămas deschis undeva, ca o promisiune că muzica nu moare niciodată.
Horia Moculescu a fost un artist care a trăit intens și complex, un om cu lumini și umbre, cu patru căsnicii și o viață plină de contraste. Dar, dincolo de toate, a fost un creator autentic – un om care a făcut din sunet o formă de adevăr.
Astăzi, când generații întregi își amintesc de el, poate că cea mai potrivită imagine care rămâne este aceea a unui pianist care zâmbește ușor, în timp ce își lasă mâinile să curgă peste clape. O melodie începe, alta se sfârșește, iar el pare împăcat.
„Muzica mea nu e despre mine. E despre toți cei care au nevoie să creadă că mai există frumusețe.”
— Horia Moculescu
Așa îl vom păstra în amintire: un om al frumuseții, un povestitor în note, un gentleman al muzicii românești.
