Interviu cu Petre Vlase, maestru coregraf, directorul Ansamblului “Busuiocul” Bacau

Pe directorul Ansamblului “Busuiocul” din Bacau il cunosc de multi ani. Hatru, mereu cu o gluma pe buze, preocupat, acid cand da peste oameni cu mintea odihnita, saritor la nevoie cu un sfat. Am cutreierat cu el si cu alti specialisti in coregrafie si folclor aproape tot judetul. A fost un mare dansator, a infiintat si a condus numeroase grupuri si formatii artistice. Debutul s-a produs la Contestii de Sascut, satul sau natal, iar ucenicia a facut-o la Corbasca, unde a si dat lovitura cu cea mai mare si mai completa formatie de dansuri, obiceiuri, acompaniata de o stralucita orchestra, pusa la punct tot de el. A castigat primul lui premiu, Premiul I, la un concurs organizat la Focsani. Stie toate catunele din judetul Bacau unde se mai gaseste un costum popular autentic, unde se mai canta o melodie veche de cand lumea, unde se joaca un dans vechi. A ramas insa la marea lui dragoste: dansul popular, pe care l-a dus la perfectiune. A cutreierat lumea, a uimit Europa cu maiestria si frumusetea dansurilor romanesti, a traditiilor populare si a folclorului nealterat inca de invazia modernismului. Ansamblul “Busuiocul”, al carui director este, la infiintarea caruia a contribuit decisiv, a devenit de ani buni emblema Bacaului. A concertat cu cei mai mari artisti ai genului din intreaga tara, dar cel mai drag i-a fost Ion Dragoi. “Un artist desavarsit, un om extraordinar, cu un talent neegalat pana astazi”, imi spune ori de cate ori aducem vorba de violonistul bacauan. De 12 ani organizeaza cu migala, cu dragoste, cu profesionalismul omului care stapaneste ca nimeni altul arta coregrafiei, a spectacolului de calitate, Festivalul National “Ion Dragoi”. Nu mai intra in Hora, inima lui mare l-a tradat, insa sfeluieste mereu si mereu noi talente din scaunul maestrului coregraf, al regizorului. De multe ori greutatile l-au invins, insa a renascut de fiecare data, cu gandul si inima la Dumnezeu, caruia i-a construit, impreuna cu familia, o biserica din lemn in satul Valea Budului, lacas unde se reculege si porneste mai departe.

– Un prieten comun imi spunea, zambind cu inteles, ca tu te-ai nascut intr-o zi de sarbatoare, la hora satului, si de aici vine dragostea ta pentru dansul popular, pentru folclor. Adevar sau gluma, de peste 40 de ani esti pe scena…
– Mai precis, de 43 de ani. Mi-a placut dansul, jucam duminica la horele satului, dupa slujba de la biserica mergeam la Caminul cultural unde se organiza hora, balul satului, obiceiuri vechi, foarte indragite de noi copiii. Era o regula acolo, stabilita din vremuri de demult: intai jucau copiii, la un capat de sat, i se spunea Hora mititeilor, urmau flacaii, apoi insurateii la asfintitul Soarelui, iar dupa ce se intuneca veneau maturii la Bal. Cantau vestitii lautari din Bacioi, pe care aveam sa-i cunosc mai tarziu la ei acasa. Invatatorul din sat a infiintat o formatie de dansuri in Sascut si m-a luat si pe mine. Eram cel mai bucuros baiat din sat. Imi placea tare sa dansez. Ma furisam in camin si cand jucau tinerii sau batranii ma uitam ore intregi cum dansau, iar a doua zi, pe camp, prin casa, incercam sa dansez ca ei. Am ajuns de ma chemau tinerii la hora lor sa-i invat si pe ei un joc, Hora pe batai, un dans extrem de complicat, dificil, pretentios si spectaculos. Eu il furasem de la batrani. In viitoarea mea carte l-am introdus, in memoria tatalui meu, cu denumirea de Hora lui Toader. Pot sa-ti vorbesc despre traditii, jocuri, folclor zile intregi, ele sunt viata si patimile mele. Nu m-am nascut la Hora satului, insa am intrat si am trait in aceasta… hora de mic copil si nu am iesit nici acum.
– Petrica, ce este dansul?
– Este, simplu, o forma de manifestare. Unii rad, altii plang, multi canta si cei mai multi danseaza. Dansul, esenta lui, in cele mai diferite forme de manifestare, arhaice sau stilizate, grupuri sau perechi, uneori individual, creeaza o legatura, realizeaza o comunicare intre barbat si femeie, intre grupuri si privitori, o comunicare cu Universul, cu anotimpurile, cu stramosii. Hora, joc obstesc, prin prinderea mainilor in cerc, este icoana unei singure familii adunata sa se bucure impreuna, in unitate, impacare si unire intr-un singur suflet infratit: “Hora-i joc de legatura/ Intre inima si gura,/ Hora-i joc de infratire/ Intre cuget si simtire”. Dansul este o poveste, care are si o utilitate terapeutica, psihologica.
– De la Adjud pana in Bacau au mai trecut ani. Cum ai ajuns la Casa de creatie, metodist peste intreg judetul?
– Este o poveste lunga. Prin 1961, eram elev la un liceu din Onesti, astazi “Nadia Comaneci”, m-a vazut directorul Casei de Cultura din Onesti, care coordona si activitatea cultural-artistica din zona Adjud – atunci era regiunea Bacau – si m-a luat la formatia Casei de Cultura din Adjud. Veneau zilnic dupa mine cu o masina de la CAP Paunesti si ma duceau la repetitii, la spectacole. Am dansat acolo pana am plecat in armata. Sa stii ca si in catanie am facut dansuri. Dupa armata am stat aproape jumatate de an acasa cu mama, am facut tevi la razboi, papusi pentru tesut, am ingrijit animalele. Printr-o cunostinta, am devenit profesor suplinitor in satul Corbasca, o mare, mare vatra folclorica, locul cel mai prielnic pentru tot ce-mi doream eu sa fac. Intr-un an am constituit ansamblul folcloric “Hora”. In Corbasca, satul Bacioi, erau 300 de case, unde locuiau 2000 de instrumentisti, muzicanti foarte talentati, de la cei mai mici pana la batranii satului. Am participat la un festival la Adjud, cu o fanfara de 80 de muzicanti, plus dansatori si solisti. Au ocupat jumatate de oras. Patru ani am lucrat la Corbasca, mai mult pe scena decat in clasa. Veneau metodisti, specialisti de la Bacau saptamanal la Corbasca, pentru a studia si valorifica folclorul adevarat. Mi-am dat examenul in Bacau, cu o formatie de 86 de artisti. Am participat la doua mari actiuni – Festivalul de folclor de pe Litoral (1970) si Festivalul de Folclor de la Ohrid (Iugoslavia, 1971). Intr-o saptamana am ajuns metodist la Casa de Creatie. Era 1 iulie 1972. Aveam 26 de ani, facusem si Scoala Populara de Arta, eram deja student la Educatie Fizica, in Bacau. Parca il apucasem pe Dumnezeu de un picior, ma simteam in al noualea cer. In 1973, in iunie, la Festivalul “Canta de rasuna lunca” de la Focsani, prima mea iesire ca profesionist, am dat lovitura: grup vocal, orchestra, taraf, solisti, dansatori, costume. Toti amatori. O avere. Cantau si dansau taraneste. Original, de la bunici si strabunici mostenire. Asa a luat fiinta Ansamblul “Busuiocul” si incepe aventura mea de-o viata in folclorul bacauan si national, pe care il iubesc si il slujesc cu toata fiinta mea.
– O sa mai vorbim despre acele vremuri. Ce se intampla cu dansul de la hora din batatura pana la prezentarea lui pe marea scena?
– Eu am tinut, am militat ca fiecare formatie, fiecare dansator, sa-si pastreze stilul de joc, nu am intrat brutal in radacina jocului. Aici era bogatia si frumusetea dansului. Miscari variate, naturale. Aducandu-l in scena il “curatam”, fara a exagera, ii respectam originea si autenticitatea. Trebuie, ca metodist, coregraf, sa stapanesti bine dansul popular adevarat, fiecare dans. Regula de baza este sa nu-l modifici, sa nu-i stirbesti din autenticitate. De la Puiu Vasilescu, singurul mare coregraf in viata, am invatat toate acestea, sa pastram parfumul jocului popular, sa cunoastem stiinta jocului, de la metoda de a-l pune in scena pana la a fi transcris in lucrari de specialitate dupa un sistem national. Este, iti spuneam, o adevarata stiiinta a dansului, semnele sunt exact ca notele in muzica. Eu am facut cursuri de dans, mergeam la studii prin tara, aveam de facut lucrari, studii comparative, pana am ajuns maestru coregraf. Erau pe atunci foarte multe concursuri, festivaluri, unde toate aceste obiceiuri se “confruntau” pe scena, in fata publicului. Din pacate, in ultimul timp, s-au apucat de folclor, de coregrafie, multi neaveniti, pe care nu-i mai opreste nimeni. Uitati-va la multele susanele, cum le spunem noi, de pe diferite scene. Mare pacat. Este o crima cu premeditare, care ramane nepedepsita.
– Ai lucrat, ai stat in preajma marelui artist Ion Dragoi. Cum l-ai perceput, cum se comporta, ce avea special?
– Dumnezeu sa-l odihneasca! Ion Dragoi a fost unic ca violonist, ca artist. Pe vremea aceea nu mai era nimeni de talia lui. Era o incantare sa fii in preajma lui. Stia muzica, avea muzica in sange (tatal lui, Gheorghe Dragoi, a fost de asemenea un mare instrumentist), avea un talent de invidiat. Modest, nu avea aere de vedeta, invata impreuna cu muzicantii din orchestre, mergea prin sate, asculta, canta cu ei, era extrem de fericit atunci cand mai descoperea o melodie, un acord. Venea, intra in sala de repetitii, se facea liniste si zicea: „I-auziti!” Canta dumnezeieste. Zambea, cu zambetul lui inconfundabil si canta. A cantat in Bacau, in Bucuresti, la Tokyo sau Craiova, din Israel pana in Spania ori America.
– Am adus folclorul in urban, s-a produs un adevarat masacru. Stii, vezi, traditiile au disparut din sat si s-au instalat la televizor, la serbari urbane, folclorul este amestecat cu maneaua, muzica… e haos.
– Din pacate, ai dreptate, insa eu ma lupt din rasputeri, cat voi mai trai, sa pastrez si sa valorific bogatia si zestrea folclorului autentic. Modernismul are valorile lui, traditiile sunt sacre si trebuie sa le pastram, sunt inima si sufletul nostru, marturii ale vesniciei noastre pe aceste pamanturi. Satul nu a fost pregatit pentru invazia de modern, masca de la Capra nu mai are blana originala, are acum plastic, fotografii cu artiste dezbracate, iar jocul popular a devenit o parodie. Daca miscarea artistica de amatori nu va fi revigorata, daca nu vor fi pregatiti specialisti, atunci ne paste distrugerea si a ceea ce mai avem acum. Se construiesc sali de sport, este bine, insa satele noastre nu mai au un camin cultural, majoritatea au devenit crasme, baruri. Am sa-ti dau un exemplu, chiar daca voi fi taxat de unii de prin jurul meu: nn festival ca acela denumit “Cantarea Romaniei” nu a facut si nici nu va mai face cineva vreodata. Miscam mii de formatii, se intampla ceva acolo, la baza. Toti erau indrumati sa aduca pe scena autenticul, valoarea, grupuri folclorice, obiceiuri, solisti, dansuri, teatru, coruri. Dati 15 la suta jos si tot mai ramane 85 la suta valoare artistica. S-a gresit, iar unii au exagerat in omagii, cantari festive, insa marele compozitor si dirijor Radu Palade spunea foarte bine: pe mine nu ma intereseaza ce canta un cor, un solist, un grup, ma intereseaza cum canta. Cand a disparut competitia de pe scena, atunci totul a cazut.
– Ce se intampla cu costumul popular? Vad un amalgam pe unele scene, nu mai sunt creatori, ateliere care sa teasa catrinte, sa coase ii, cojocari?
– Foarte putini. Au disparut aproape in totalitate. Noi am facut cu multi ani in urma 700 de catrinte, 2500 de ii, sute de braie specifice diferitelor zone din judet, iar dupa Revolutie nu am mai gasit un costum prin comune. La Margineni am vazut la un carutas ca pe scandura pe care sedea avea o catrinta din cele 150 pe care le-am dat noi la caminul cultural. Pana acolo s-a ajuns. La ora asta doar formatiile profesioniste mai pastreaza costume originale. Pentru Ansamblul “Busuiocul” imi confectionez singur costumele. Am amenajat un atelier, am adus meseriasi si confectionez toate piesele unui costum, dupa modele si desene originale. Suntem singurul Ansamblu din tara care face asemenea costume, cu ele ne completam si veniturile, deoarece o parte le vindem in tara si strainatate. Sunt foarte cautate si apreciate. Confectionam costume pentru toate zonele etnofolclorice din tara.
– Cu “Busuiocul” ai cutreierat lumea, din Italia in Danemarca. Care este secretul succeselor de care se bucura formatiile si solistii nostri in aceste tari? Suntem priviti ca un popor exotic sau ni se apreciaza valoarea?
– Nu, ne privesc ca pe mari valori. Din 1977, cand am fost la un festival la Herculane, m-am intanlit cu un grup din Danemarca, format tot de un roman stabilit acolo. Mari amatori de dansuri si indragostiti de folclorul romanesc, m-au invitat la ei acasa, sa-i invat sa danseze. De atunci si pana in 1992 eu am predat cursuri de dans in Danemarca, dar si aici, in Bacau. Pentru ei a devenit o boala, ba unii imi spuneau ca pentru ei dansul este mai bun ca Gerovitalul. Veneau aici olandezi, turci, nemti, la Slanic aveam si cate 100 de cursanti. La ei disparuse folclorul, a venit civilizatia peste ei si n-au mai avut timp de dans, de obiceiuri. Asa se va intampla si la noi peste 20-25 de ani, daca nu avem grija de mostenirea noastra. Am fost in Italia, la Agriggento, romanii sunt priviti acolo ca miresele lumii, apreciati pentru costume, pentru dansuri si obiceiuri. Din Europa suntem singurii care mai pastram nealterat folclorul. Folclorul si sportul ne mai tin in atentia lumii, mai stie lumea ca existam. Da, am cutreierat intreaga Europa cu Busuiocul, cu solisti celebri, cu obiceiuri.
– Cum rezistati, de unde vine finantarea?
– Suntem bugetati de Consiliul Judetean, salarii si utilitati, in rest din fonduri proprii, insa este din ce in ce mai greu. Suntem 60 de oameni, am disponibilizat doi. Sa vedem ce va mai fi. Sa stii ca mergem in comune, in sate cu spectacole, mai tinem cat putem flacara aprinsa, insa piedici sunt peste tot. Mereu aud ca nu sunt bani. Cati bani iti trebuie sa ai in sat o formatie de dansuri, un grup vocal? Noroc ca ceva se mai intampla prin scoli. Dar stii care este problema? Nu se mai organizeaza competitii, spectacole, festivaluri. Unde sa cante, unde sa danseze, unde sa vada la ce nivel se afla? Mi se umple inima de bucurie cand vad salile pline atunci cand ansamblul nostru iese in fata publicului.
– Zilele acestea ai organizat a XII-a editie a Festivalului National “Ion Dragoi”. Care a fost ideea de inceput, ce s-a urmarit?
– Am inceput prin 1992 ca festival judetean, doream sa tinem in viata formatiile care mai existau, apoi am trecut la participare nationala. Nu am pornit ca o competitie, ci cu participare de masa, cum se pune, insa nu am renuntat la calitate. Colaborarea cu Televiziunea Romana, cu realizatoarea Marioara Murarescu, este o dovada, o garantie ca noi facem folclor de inalta tinuta, de aceea si preiau integral spectacolele noastre, primul va fi difuzat la TVR 1 pe 3 iulie, urmatoarele pe 10 si 17 iulie, ultimul intr-o zi din august, toate de la ora 10.
– Anul acesta am vazut ca majoritatea participantilor au fost tineri si foarte tineri, fara nume mari, fara vedete.
– Am ajuns la concluzia ca trebuie sa promovam tineri din doua motive: ei sunt viitorul si in al doilea rand vreau sa-i invat cu scena, sa pun fata in fata interpreti si formatii din mai multe zone ale tarii. Pe unii ii cunosc de mai multi ani, ii urmaresc si vreau sa le dau o sansa. Un spectacol face cat 20 de repetitii, cat 50 de ore la scoala. Eu am lucrat cu mari oameni de cultura, cu oameni in adevaratul sens al cuvantului, de la care am invatat multe. Si eu am avut o sansa, si mie mi s-a dat o sansa. Am lucrat de-a lungul anilor cu oameni de mare valoare, de la care am invatat tot ce stiu acum si carora le multumesc in gand si spun o rugaciune pentru toti cei care m-au ajutat in viata. Norocul meu este ca am avut si multi “adversari” foarte buni, iar competitia ne-a impins mereu spre mai bine. Am scris o carte, care este deja la editura si va fi pe piata cat de curand, o carte necesara, zic eu, despre dansul popular si muzica, fata in fata, note si semne. Voi incerca sa public o alta despre Ansamblul “Busuiocul”. Vreau sa ramana ceva dupa mine. Eu am trei mari lucruri la tin: “Busuiocul”, familia si biserica. Am construit, impreuna cu familia, o biserica la Valea Budului, o bijuterie, unde sper sa fiu inmormantat. Gandul meu este sa fac un asezamant social-cultural-religios, sa fie deschis permanent, lucrare care este aproape finalizata, cu sprijin de la Ministerul Culturii. Voi pleca, cand voi pleca, multumit ca las aici mostenire o avere: costume, obiecte de recuzita, sute de casete cu inregistrari, CD-uri, DVD-uri cu filme, fotografii, documente, las un ansamblu profesionist. Trebuie sa avem grija de folclor, de mostenirea lasata de batrani noua ca pe o zestre si sa le transmitem mai departe nealterat. Cand ti-am spus ca in strainatate suntem considerati ca niste mirese, am spus totul.
Gheorghe Baltatescu

Alte articole