Un prieten, Valentin Busuioc – nu ne-am văzut/întâlnit niciodată – mi-a făcut un dar minunat de Crăciun: un volum de versuri. M-au tulburat grozav poemele sale. Ascultați această „rugăciune de iarnă”:
„Doamne
iartă-mă
fă-mă curat
fă-mă omul tău de zăpadă.”
M-am gândit, în aceste zile, la poezia noastră de suflet: Colindul. Cel care ne unește, încearcă să ne facă, fie și pentru doar câteva clipe, mai buni, mai oameni, mai curați, mai… „omul tău de zăpadă”… Și, aruncat pe jarul estetic zămislit, prin Colind, de către inocența copiilor, le-am spus „sărut mâna” acestora, dar și părinților, educatoarelor, învățătorilor, profesorilor de muzică și religie, acelor Don Quijote ai spiritului care țin în viață acest poem-cânt al nostru.
Prin Colind, dar și prin obiceiuri/tradiții de Anul Nou – umblatul cu Ursul și Capra, Sorcova, Steaua și Plugușorul – împrietenim trecutul și prezentul, oblojim rănile unui viitor despre care unii cred că s-ar fi înfrățit cu apocalipsa, ne-aducem aminte, dar nu prăfuit-patriotic, de rădăcinile noastre de neam, de solidaritatea cosmică neîntinată care bântuia frumos spiritele în preistoria noastră. Țara mai este încă minunat tulburată – pe străzi, pe scene, pe la ferestre și uși – de aceste zvârcoliri sublime ale inimii noastre în care Dorul-de-Casă-Prieteni-Rădăcini supraviețuiește imperial. Să le mulțumim (iar) celor care, fără niciun profit material sau electoral, cultivă supraviețuirea acestui Univers în care Frumusețea și Binele sunt zeitățile fiecărei clipe.
Să încercăm, după ce-am fost atât frumos îmbrânciți în această lume a miturilor istoriei noastre, să vedem sublimul din aceste zămisliri. Dacă timpul ne îngăduie să poposim cu sufletul în această poveste a reînnoirii, vom putea vedea, căci zice acaparator de frumos „nevăzut/neîntâlnitul” Poet:
„ca ochii să vadă
Dumnezeu a privit prin ei”…
