Cel care a ales să se destăinuie de această dată poate fi definit cu un singur cuvânt: volei. Asta pentru că pe Eusebiu Ţurcanu îl poţi vedea în întregul fiinţei sale doar pe terenul de volei. Mai bine de două decenii a jucat, a luptat şi a suferit sub culorile alb-albastre ale Clubului Sportiv Ştiinţa Bacău. Acum luptă şi suferă de pe margine, trăind meciul pentru întreaga echipă, din postura de antrenor. Iar lupta, pentru el, nu începe şi nu se termină pe terenul de joc. El rămâne voleibalist şi în viaţa de zi cu zi, în felul în care se mişcă, în tenacitatea cu care luptă pentru cauze ce uneori par pierdute, în discuţii în care i se “ridică la fileu” probleme, laude sau reproşuri. Iar Sebi vorbeşte despre volei ca despre un prieten de-o viaţă. (L.M.)

Întâlnirea mea cu voleiul a fost una scurtă şi foarte directă. Eram în clasa a IV-a când primul meu antrenor făcea selecţie printre băieţii de vârsta mea. Stătea la ieşirea din şcoală şi ne sorta ca pe oi. Ne-a tras pe cei înalţi deoparte şi, la urmă, ne-a anunţat: “Băieţi, de mâine veniţi la antrenament, la volei!” Nici măcar nu ştiam cu ce se mănâncă voleiul ăsta. L-am întrebat pe profesor despre ce e vorba, iar el a zâmbit şi a zis că să venim la sală şi vom vedea.

O vreme am mers, în paralel, la volei şi la fotbal. Vremea rece din acea perioadă m-a făcut să mă îndrept, în principal, spre cel dintâi, motivul fiind că în sală eram ferit de frig. Mai târziu, am renunţat complet la fotbal, dedicându-mă total voleiului. Apoi, au venit şi rezultatele. Îmi amintesc faptul că, după un turneu câştigat de echipa mea, am primit ca premiu o pereche de tenişi de Drăgăşani şi un trening cu un număr mai mare. Ce bucurie a fost pe mine atunci!

Îmi vine în minte o discuţie purtată nu demult cu un coleg, profesor de sport şi el. Acesta îmi povestea că, la el, la şcoală, reuşise să închege o echipă de băieţi. La un moment dat, i-a anunţat că i-a înscris într-o competiţie. Reacţia copiilor a fost aceea de a-l întreba pe profesor despre premiile puse în joc. Degeaba încerca acesta să le povestească despre bucuria de a juca şi a câştiga, despre fiorul competiţiei. Ei erau interesaţi de turneu doar dacă ar fi fost puse la bătaie niscaiva tablete sau “smartfoane”. Ceea ce ei nu înţeleg e faptul că o comunitate fără sport e o comunitate cu sănătatea şubredă.

La Ştiinţa am venit încă din vremea liceului, şi aici am rămas. Am jucat în echipa de volei a clubului şi pe perioada facultăţii, şi după aceea, până în 2012, când o accidentare la genunchi m-a obligat să mă retrag. Trecerea de la statutul de jucător la cel de antrenor s-a făcut în mod firesc pentru că nu mi-am dorit să mă despart de volei. Un singur an am stat deoparte, încercând să fiu profesor de sport la şcoala pe care am absolvit-o, Şcoala “Mihai Drăgan”. Mi-am dat seama că nu e de mine. Aşa că i-am zis soţiei că mă întorc la volei, că asta e ceea ce vreau să fac.

Acum antrenez echipa mare de la Ştiinţa şi, în acelaşi timp, mă ocup şi de echipele de copii şi juniori. Aşa văd mai clar ce important este pentru cei care vin din urmă să aibă exemple de urmat, să li se ofere un ţel palpabil. Performanţele mele sunt datorat e şi exemplelor pe care le-am avut în faţă tot timpul. E vorba de antrenorii pe care i-am avut şi care au crezut în mine. Toţi şi-au pus amprenta pe cariera mea, iar cei mai importanţi pentru mine sunt domnii profesori Florin Grapă şi Cornel Păduraru, unii dintre cei mai buni antrenori de volei din România.

În anii din urmă, când ne luptam cu cei mai buni din voleiul românesc, i-am invitat pe băieţii din echipă la antrenamentele celor mici. Ce încântaţi au fost copiii de prezenţa celor mari! După această întâlnire, îi auzeam pe prichindei spunând: “Vreau şi eu să trag ca Csoma!” sau “Vreau şi eu să servesc ca Purice!”. O echipă, în orice sport ar activa ea, oriunde merge şi joacă, reprezintă comunitatea de unde vine. În egală măsură, ea poate fi un nucleu care să adune pe cei tineri, provocându-i să practice sportul la orice nivel. Aceasta înseamnă o generaţie viitoare sănătoasă şi activă pentru comunitate.