29 martie 2024
Interviu"Eu vad in copiii mei minuni"

“Eu vad in copiii mei minuni”

Interviu cu Margareta Vatamanescu, invatatoare
– Doamna, nu-i liniste in scoli. Se vorbeste tot mai rar de performanta, se vorbeste tot mai mult de reforma, salarii, de sporuri, greve…
– Este adevarat ce spuneti, insa la nivelul claselor primare suntem atinsi de aceste boli mai putin. Aici facem reforma zilnic, ceas de ceas, mereu ne confruntam cu neprevazutul, mereu trebuie sa aducem ceva nou, inedit, suntem intr-o permanenta cautare, viata, realitatea au acum alte viteze. Dar, exista un DAR pe care il definesc prin lipsa de comunicare de sus si pâna jos, sunt distante mari intre ceea ce se spune si ceea ce se face. Eu imi tin promisiunile fata de elev, ar fi ideal ca si sefii mei sa-si tina promisiunile, indiferent la ce nivel sunt. Nu le cer mai mult. Puterea exemplului este definitorie in munca noastra.

De la Harap Alb la Harry Potter

– Ce s-a schimbat de la Spiru Haret incoace in invatamântul primar?
– S-au schimbat multe, foarte multe, unele in bine, altele doar viitorul va decide daca sunt bune. In principal noi ne ocupam de formarea unor deprinderi la copii, apoi treptat-treptat il aducem cu fata spre mirajul literelor si ciferelor, al jocului, dar mai ales al comunicarii. E adevarat ca el, copilul, nu mai vine in scoala, ca in trecut, total nepregatit, el vine din gradinita cu unele acumulari. Ce s-a schimbat? In primul rând s-a schimbat educatorul, invatatorul, el primeste in clasa un copil care stie de toate si un copil care nu stie nimic sau stie foarte multe pentru vârsta lui, dar total haotic, câte ceva din multe. Timpul a capatat alta dimensiune, alta viteza. Ceea ce se intâmpla in societate, mai precis in administratie, politica, familie se rasfrânge si asupra copilului, a scolii. Copiii sunt agitati, grabiti, se simt la ei, in miniatura, denivelarile prezentului. Eu sunt la catedra de peste 30 de ani si sunt pe punctul de a uita povestea cu Ileana Cosânzeana. Eu, dar ei? Ei vor acum Harry Potter, imi vorbesc de Avatar, un film foarte dur, despre care nu ar trebui sa discutam, insa nu se poate, este generatia din secolul XXI. Este prea multa agresivitate, se vede in comportamentul lor, ceea ce nu am observat la generatiile trecute.



Riscul de a creste robotei

– Ce face invatatorul in asemenea situatii?
– Am 31 de copii, am in clasa 31 de minuni, da, de minuni. Toti copiii au o zestre intelectuala mostenita, alta dobândita, de aici se fac diferentele, aici intervine invatatorul, sunt 31 de suflete, de mici personalitati in formare, ei asteapta de la mine ceea ce nu gasesc acasa, pe strada, la televizor. Eu, la rândul meu trebuie sa ma pregatesc zilnic, sa vin mereu cu ceva nou, cu acel altceva pe care ei il asteapta de la mine. Le place noul, un altfel de nou, care ii incita, ii determina la competitie, sunt extrem de dispusi la competitie, vor tot timpul concursuri, le place, vor sa arate fiecare ca este cel mai bun. Oferta este foarte mare, lipseste alegerea celei adecvate vârstei. Se observa ca prefera informatiile de pe ecran, nu mai vor carti, acolo trebuie sa depui mai mult efort, sa cauti, sa citesti, sa faci conexiuni. Multi imi spun: am gasit pe NET, am auzit la televizor. Traim alte vremuri, de multe ori invatatorul trebuie sa tina pasul cu elevul. Ei stiu sa butoneze, fara sa vorbeasca, sa comunice. Aici intervenim noi, fara comunicare riscam sa crestem in continuare roboti. Observ ca nu au afectivitate, sunt reci, duri, individualisti, dar tânjesc dupa afectivitate.
– In triada parinte – scoala – societate, unde se mai afla invatatorul?
– Din punctul meu de vedere, asa cum partile corpului omenesc functioneaza si depind una de alta, asa si aici, nu putem spune ca educatorul poate face minuni fara parinte, nici scoala, invatatorul nu pot lucra fara parinte. De cele mai multe ori parintele negociaza cu copilul, iti faci temele, iti dau o bomboana, te las afara, la calculator, inima de parinte il duce si la compromisuri. Invatatorul nu poate negocia. El trebuie sa fie drept, cinstit, de cuvânt cu toti copiii. Eu imbrac toate cerintele intr-o poveste, cu pilde, exemple. Nimic nu se face fortat, cu rigla, cu dojana, cu sudalma, nu se mai poate. Scoala nu mai este un sanctuar, este un câmp deschis, toti comunicam, altfel riscurile sunt mari, iar responsabili suntem in egala masura toti.

Scoala dupa scoala

– Cum reactioneaza parintii la rigorile invatatorului?
– Eu am niste parinti minunati. Este a doua serie de când sunt la Colegiul “Ferdinand”, sunt parinti care imi apreciaza munca si rolul pe care il am in progresul copiilor de la o zi la alta si ca ii suplinesc in multe privinte: eu sunt, sa-mi fie iertat orgoliul, mama, tata, educator, invatator, prieten, frate, sora pentru câteva ore. Eu le alin durerea de cap cu o pastila imaginara, le raspund la intrebari pe care nu le pun acasa, merg de multe ori cu ei la baie, ii ajut sa se imbrace, sa se dezbrace, facem ghiozdanul impreuna, ii pieptan, le leg sireturile. Eu ii duc la masa, ii culc, ii invelesc si le supraveghez somnul, le pun o melodie dupa ce se trezesc, sa-si revina usor si cu o buna dispozitie, stau cu ei la pregatire, stiti ca la noi sistemul este “Scoala dupa scoala”, facem lectiile pentru a doua zi, sarbatorim zilele de nastere, mergem la teatru, la plimbari prin parc, la expozitii. Fara dragoste si pasiune nu poti sa fii invatator, iar parintii ne ajuta foarte mult in dotarea claselor, in organizarea unor actiuni speciale. Sotul lucreaza tot in invatamânt si ma ajuta foarte mult, suntem in familie mai multi educatori, invatatori, profesori, invatam unii de la altii, copiii fiind beneficiarii daruirii noastre.
– Ma uit si observ spatiul, in clasa sunt 31 de elevi. Normele spun ca optim ar fi 25 de elevi. Cum reusiti sa lucrati cu fiecare?
– Facem si noi anumite compromisuri, parintii doresc si au dorit sa-si aduca copiii la scoala unde si ei au invatat. Aproape trei sferturi din parintii copiilor din clasa au invatat la “Ferdinad”, normal ca au dorit sa-si dea copiii aici. Sunt si cazuri in care ambii parinti au invatat aici, s-au cunoscut, s-a casatorit, au copii si i-au adus la acelasi colegiu. La Colegiul nostru se ofera servicii si conditii complete. Este adevarat ca se fac presiuni, interventii, nu mi se pare anormal. Eu am avut la alte scoli si 45 de copii in clasa si m-am descurcat. Sigur ca nu-i usor, insa toate trec daca avem vointa, pricepere si acordul parintilor.
– Daca un copil invata la Colegiul “Ferdinand” inseamna ca are deschis drumul spre titlul de academician?
– Nu, nici vorba! Poti sa devii savant, cercetator, inginer, profesor, om de afaceri, om politic si de la alte scoli. Este adevarat ca de-a lungul anilor Colegiul a avut rezultate remarcabile, le stie toata lumea, de aici si aceasta aura, insa pe parcurs mai intervin multe variabile pe care noi acum nu le putem analiza. Fiecare copil are plusuri si minusuri, ele se completeaza sub blânda indrumare a educatorului, invatatorului, profesorului. Eu incerc sa vad doar plusurile, vreau sa-l ambitionez, il laud, i-am spus de mai multe ori foarte bine, el se bucura, ii vad fata radiind de fericire, iar mâine investitia mea da roade.

Viata nu-i chiar o poveste cu zâne

– Exista si acum diferente intre scolile din centrul orasului si cele din cartiere, cele de la sate. Cum concureaza elevii mai departe?
– Da. Sunt diferente. Aceasta-i societatea. Nu este un dat, poate soarta, poate norocul, poate intâmplarea, nu stiu. Da, copiii nu au nicio vina, insa cum v-am spus, cine vrea sa invete, daca parintii sunt interesati poate sa invete si la scoala din… nu spun o localitate. Am lucrat la Scoala “Cancicov” unde erau elevi cu posibilitati mai reduse, insa si acolo am reusit sa concurez cu scolile 18, 19. Intervin apoi conditiile sociale, foarte importante in demersul educativ. Revin si zic, este adevarat ca sunt foarte importante conditiile, invatatorul, sprijinul conducerii scolii, al parintilor in evolutia copilului. Ei nu te respecta doar numai ca ai intrat si ai iesit din clasa, ci pentru ca ai incercat sa fii un model, ei au nevoie de modele, chiar daca vi se pare curios. Noi incercam sa-i invatam aproape idealul in scoala.
– E bine, doamna invatatoare?
– Si eu m-am gândit la acest lucru, insa asa ne-am format, cu sufletul pur, aplecati asupra ingenuitatii si puritatii lor. Din punctul meu de vedere este bine, rau nu poate sa le faca, dar acum vin cu o completare, fata de ceea ce faceam cu multi ani in urma si le spun: ceea ce va spun eu este ideal, insa in viata va puteti intânli si cu alte variante, va puteti lovi si de lucruri mai putin placute, voi trebuie sa le faceti fata, cu ce v-am spus eu, cu ce va spun parintii, cu ce invatati pe parcurs.
Mai târziu, la gimnaziu, la liceu, la facultate cred ca ar trebui sa fie mai aproape de realitate. Poate ca si la nivelul nostru ar trebui sa fim mai practici, insa psihicul lor este extrem de sensibil, de labil, noi intervenim cu grija, cu delicatete.

Uneori si invatatorul plânge

– Sunteti optimista, increzatoare. Nu simtiti uneori ca nu ati reusit?
– Da. Uneori mai si plâng. Nu ma vede nimeni, insa ma incarc tot de la ei, de la vivacitatea lor, de la energia lor, am nevoie de ei, de curatenia sufletului lor pentru a merge mai departe, eventualele esecuri mi le asum, chiar daca stiu ca nu sunt singura vinovata, daca ar fi vorba de vinovatie. Sa nu uitam, lucram cu niste copii, veniti din medii diferite, cu bune si cu rele, eu ma simt responsabila si pentru reusite si pentru esecuri. Este uneori insuportabil, dar mergem inainte. Aici lucram cu mintea si sufletul copiilor, iti trebuie chemare, sa tii in palma sufletul unui copil este un privilegiu, dar sa fii important in viata unui copil este un dar divin. Am citit asta undeva si mi-a ramas in minte.
– Unde se termina rolul invatatorului?
– Este interesant ce ma intrebati si acum realizez ca rolul meu nu se termina la sfârsitul orelor. Eu vorbesc cu ei, cu majoritatea dintre ei si alte probleme care poate nu ar trebui sa le stiu. Dar mie mi-a placut discretia, cred ca de aceea o mamica mi-a zis ca sunt ca un preot. In cariera mea de 33 de ani am vazut si am auzit foarte multe, insa am stiut sa ascult si am incercat sa le rezolv fara a scoate parintele sau copilul in fata. Niciunul nu a stiut ca eu stiu de la celalalt. Copilul este sincer, foarte sincer si nu trebuie sa-l inseli. Parintele este sensibil când este vorba de viata privata si nu trebuie sa-l ranesti, dar trebuie sa actionezi atunci când consideri ca lucrurile depasesc limitele unui comportament civilizat, adecvat, moral. Stiu, cunosc cazuri grave de comportament in unele familii, insa niciodata nu am intrat brutal in viata oamenilor, am gasit metode de a rezolva, daca nu in totalitate, macar in parte conflictele, aparânt interesul copilului. Eu ascult foarte multe si spun foarte putin.

Gheorghe Baltatescu
spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri