Prin anii ´80, Johnny Răducanu descoperea sonorităţile Tescaniului, brodând divin pe filonul tradiţional al locului. La câteva zeci de kilometri, Bacăul îşi are propriul ritm pe care alţi muzicieni inspiraţi încearcă să-l transforme în armonii sonore. Influenţaţi de privelişti bacoviene ori chiar de o banală plimbare „pe Centru”, ei descriu prin note muzicale viaţa urbei în care trăiesc. Printre aceştia se află şi pianistul Elvis Condrea, el însuşi un produs al şcolii de muzică băcăuane. Virtouz vrăjitor al clapelor de ivoriu şi abanos, el a ales să ne vorbească despre dragostea lui de o viaţă: jazz-ul. (L.M.)

Pentru mine, jazz-ul este o pasiune pe care mi-am dezvoltat-o de mic. M-am născut într-o familie de muzicieni, am crescut cu muzica alături şi m-am format prin muzică. Cel dintâi care mi-a îndrumat paşii spre acest gen muzical a fost tatăl meu. Exemplul său mă călăuzeşte prin tot ceea ce fac şi ce reprezint.

Marele lui merit este acela că a ştiut să alterneze rigurozitatea studiului de la şcoală cu plăcerea unui altfel de registru sonor. Pentru aceasta, îmi făcea transcrieri după discurile de vinil ori după muzica de film, deschizându-mi apetitul nu doar pentru jazz sau clasic, ci pentru fiecare gen de muzică în parte. Pornind de la acestea, am început să experimentez combinând elemente diferite într-o manieră proprie. Mai târziu, când am ajuns să cânt în străinătate, chiar printre americani, am fost nevoit să cânt „pe limba lor”. Astfel mi-am cultivat dragostea pentru jazz.

Îmi place să abordez orice gen de muzică pentru că eu nu văd în muzică doar genuri bine definite, ci văd muzica în întregul ei, cu diverse influenţe. Jazz-ul înseamnă improvizaţie, dar improvizaţia o găsesc şi în alte genuri muzicale. Chiar şi în muzica clasică, unde rigurozitatea este cuvântul cheie, în compoziţiile lui Mozart sau ale lui Haydn, sunt acele forme de teme cu variaţiuni bazate pe improvizaţie. Însă jazz-ul are ceva aparte pe care doar cei care îl practică au bucuria să-l trăiască. Pentru ei, jazz-ul este o formă de libertate, prin el te regăseşti pe tine fără să fii obligat a te raporta la ceilalţi dinaintea ta. În jazz îţi creezi lumea ta, peisajul tău. Este o formă de exprimare liberă. Bineînţeles, această improvizaţie trece prin filtrul sentimentelor tale, astfel că niciodată nu improvizezi la fel. O dată simţi într-un fel, altădată altfel. Te influenţează chiar şi o plimbare pe stradă, o amintire a unei întâmplări aparent banale, toate îşi aduc aportul la improvizaţia din acel moment aparte.

Chiar dacă jazz-ul înseamnă libertate, el trebuie să aibă în spate ani, chiar zeci de ani, de exerciţiu şi teorie muzicală. Improvizaţia, oricât de liberă ar fi ea, trebuie să aibă logică. Studiul zilnic şi munca asiduă te formează ca un muzician de jazz. Mai contează şi atmosfera. Din păcate, Bacăul este încă la o fază de început. El nu se poate compara cu marile centre muzicale unde există o educaţie de gen mult mai bine pusă la punct. Există însă o dorinţă de a face mai mult în acest sens care sper să se concretizeze într-un viitor nu prea îndepărtat.

Ca orice gen de muzică, jazz-ul necesită pasiune, răbdare şi mult timp. Însă un muzician mai trebuie să şi mănânce pentru că, din păcate, doar cu jazz-ul în ziua de astăzi, nu prea poţi supravieţui, nu-ţi poţi întreţine familia. Avem un exemplu chiar aici, la noi acasă: Sorin Zlat.

El este un muzician foarte bun, cunoscut la nivel mondial. Cu toate acestea, chiar şi el e nevoit să cânte şi altceva pentru a se putea întreţine. Atunci când ai familie, când ai facturi de plătit, când ai datorii la bănci pentru că ai nevoie de instrumente mai bune, sursa veniturilor tale vine din cântatul la evenimente private, nunţi sau petreceri. Jazz-ul, însă, rămâne balsam pentru sufletul nostru.

Alte articole