Trăim într-o lume din ce în ce mai egoistă. De prea multe ori ne raportăm doar la conceptul „noi şi restul lumii”. Dacă am fi mai atenţi la peisajul social prin care trecem, am vedea destule drame care se derulează în tăcere, fără să-şi strige durerea. Din fericire, mai sunt oameni care aleg să nu treacă nepăsători prin această lume. Neţinând cont de blazoane, de vârstă sau de pregătire, ei îşi suflecă mânecile şi purced la treabă. Pun umărul să aducă un dram de lumină acolo unde întunericul pare să fie de nepătruns. Una dintre aceste persoane este şi Elena Caragete. Apropiaţii o ştiu ca „doamna (sau tanti) Lenuţa de la bucătărie”. Aproape jumătate de secol, din truda ei s-au hrănit mii de copii. A fost responsabilă pentru mii de burtici fericite. În ultima vreme, ea a renunţat la odihna de după pensionare, alegând să participe cu experienţa sa la derularea programelor sociale din cadrul Aşezământului filantropic „Samarineanul milostiv” ce-şi are sediul în curtea Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Bacău. „Hrăniţi speranţa cu fapte bune!” spunea vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania, iar doamna Lenuţa îi urmează îndemnul, la propriu şi la figurat. (L.M.)

„Am lucrat treizeci de ani ca bucătăreasă la grădiniţa cu program prelungit de la liceul pedagogic şi zilnic pregăteam mâncare pentru peste o sută de copii. Eram două bucătărese şi reuşeam să pregătim toate felurile de mâncare. Pe atunci, nu se aducea nimic gata făcut sau semipreparat. Toate le făceam noi. Fie că era vorba de clătite, prăjituri cu cremă sau cu gem, fursecuri, cozonaci, totul era proaspăt gătit şi avea gustul mâncării gătite acasă. Copiii erau mulţumiţi, la fel şi părinţii. Din când în când, mai venea la mine o bunică şi mă întreba: «Ce-ai pus în mazărea ceea că nepotul meu zice că nu-mi iese ca aia gătită de tine?». Dar eu nu puneam nimic deosebit. O făceam aşa cum aş fi făcut-o pentru copiii mei, cu dragoste. Şi dacă faci lucrurile cu dragoste, n-ai cum să dai greş.

De când am ieşit la pensie, nu mi-am găsit liniştea, aşa că am ales să vin la Sfânta Biserică, unde părinţii de-aici mi-au dat de treabă. Astfel, am ajuns ca, de treisprezece ani, să am grijă de copiii care vin la acest aşezământ. An de an, câte treizeci de copii vin aici să mănânce hrană caldă. Fetele mele au crescut şi au plecat la casele lor. Acum, au la rândul lor copii, care au crescut şi ei. Sunt departe de mine, una în Liban, alta în Austria, aşa că dragostea pentru ei o împart cu cei de-aici.

Programul de la cantină mă ţine mereu activă. În fiecare dimineaţă, la şapte fără un sfert, sunt în bucătărie şi mai devreme de două şi jumătate după-amiaza nu plec acasă. E de treabă aici, ca într-o gospodărie cu mulţi copii. Când nu fac mâncare sau spăl vasele, pregătesc zarzavatul pentru iarnă, pun murături, fac dulceţurile. Astfel, mai tot ce se mănâncă aici este făcut de mâna mea şi pregătit aşa cum ştiu eu mai bine. Iar copiii nu vin doar să mănânce. Mă ajută la pus masa, la strâns masa, stăm de vorbă, îmi mai spun păsurile sau bucuriile de la şcoală sau de-acasă. Totul se petrece ca-ntr-o familie.

Pentru mine, toţi copiii sunt buni. Nu cred că există copii răi. Poate mai aiuriţi sau doar neînţeleşi. Toţi mi-s dragi şi-i iubesc ca pe copiii mei. Iar ei sunt întotdeauna respectuoşi cu mine. Nu-i mai ţin minte pe toţi, pentru că ei sunt mulţi iar eu sunt doar una. Însă ei nu m-au uitat. Mă salută când mă întâlnesc pe stradă, mă opresc şi mă întreabă de sănătate. Îmi vine în minte un băiat, foarte respectuos şi cuminte. Ştiu că intrase la seminarul catolic. Acum – cine ştie? – poate e preot. M-a impresionat cât de atent şi de binecrescut era şi sper că am avut şi eu o contribuţie la formarea lui ca om.

Acum, că am ajuns la vârsta de 72 de ani, mă gândesc că poate ar fi cazul să predau ştafeta. I-am spus părintelui Constantin că, poate, ar trebui să găsească o fată pe care să mi-o aducă, s-o pregătesc, să-mi fie urmaş. Însă, slavă Domnului, mă simt încă în putere. Ce-o fi zis bunul Dumnezeu? «Vrei de muncă? Îţi dau de muncă. Şi-ţi dau şi puterea s-o duci la capăt.» Prin urmare, mă simt încă în putere şi mă gândesc la faptul că, dacă faci bine celui de lângă tine, dacă faci fapte bune şi crezi în ceea ce faci, Dumnezeu îţi dă sănătate.

Singurul regret pe care-l am este faptul că, o dată cu mine, se stinge şi numele meu. Şi este unul cu totul deosebit, nu doar pentru că e al meu. Mai rar auzi de cineva cu numele Caragete. Fiica mea cea mică mi-a spus că-i pare rău că n-a păstrat numele de fată alături de cel al soţului, ca să se perpetueze. Dar, nu-i nimic. Mă ştie Dumnezeu şi cei cărora le-am făcut bine în lumea asta!”